plecând de la vânt, prin plăcinte şi şcoala vieţii, până la drăcuşorul Floarei ...

O nouă zi frumoasă şi, mai ales, fără vânt, ceea ce în Bucureşti e mare lucru, mă binedispune întotdeauna! Am stat până la cinci fără un sfert dimineaţa la film, că n-a avut Cristi de lucru şi m-a băgat să văd Anatomia lui Grey pe vplay, iar eu m-am scăpat precum porcul la lături ... Noroc că nu am făcut-o până acum şi nici nu am de gând să o mai fac, deşi m-am nărăvit şi eu la serialul asta, totuşi prefer cărţile, chiar şi seria Harry Potter, pe care am început-o de curând. Da, la insistenţele copiilor, m-am apucat, păreri despre asta ... altădată :)

Aşadar Cristi a plecat la redacţie, Adi îşi execută programul obişnuit după munca de noapte, adică somn, Tita e pe la verişoare ... am avut o discuţie despre dulciuri pe FB cu un prieten, oripilat de chimicalele care se folosesc în torturile făţoase din ziua de azi şi pe care eu le admir, aşa cum îi spuneam şi amicului, pentru bucăţica de artă din ele, că nu am avut ocazia să le gust. Moldoveancă fiind, vorbind despre cozonaci şi plăcinte cu brânză, mi-am amintit de cuptorul pentru copt pâinea de acasă, de la Glăvăneşti ... a fost printre primele "acareturi" ivite în şantierul care a însemnat construirea casei din deal, în 68-69. Cred că aşa era de fapt în fiecare gospodărie la noi în sat: înainte de a avea altceva, trebuia să ai cuptioraşul cu plită pentru fiert mămăliga, de trei ori pe zi, laptele de seară, când veneau vacile de la păscut, şi, lipit de el, cuptorul de pâine. Pe al nostru l-a făcut Mămica, o adevărată maestră în "zidirea" tuturor celor trebuincioase pe lângă casă, fie ele acareturi sau lucruri, ţesături pentru îmbrăcat odăile, cusături pentru pereţi şi multe altele. Femeia asta nu a avut alt scop în viaţă decât să facă! Orice, fie că încerca o reţetă sau soluţie citită undeva, fie că născocea sau îmbunătăţea, ea trebuia să fie prima, să aibă o idee sau o soluţie pentru orice, pentru oricine venea să îi ceară un sfat, a fost o flacără, o zbatere ... un singur lucru nu a ştiut, nu a avut: şcoala vieţii, sau, cel puţin ceea ce se înţelege astăzi prin asta.

Nu a avut-o ea, drept care nu am avut nici noi, copiii ei, de la cine să o deprindem. Nu a avut cine să ne înveţe cum să fii şmecher, învârtit, superficial; nu a avut cine să ne sugereze că mai întâi şi mai întâi trebuie să deprindem cea mai veche meserie din lume, nu am ştiut şi nici acum nu ştiu ceea ce înseamnă să-ţi faci loc în viaţă "cu curu", nu am avut de unde învăţa să ne descurcăm şi noi cum se descurcă alte femei (expresia nu-mi aparţine), instinctul nostru de supravieţuire în acest fel nu a fost dezvoltat, dimpotrivă! Cel mai bine şi mai plăcut sufletului ei a fost să ne vedem de carte, după putinţa fiecăruia, să facem tot timpul ceva şi astfel să nu ne ajungă timpul niciodată, să fim supuse şi ascultătoare ... Asta nu a fost bine niciodată pentru societate, nu-i bine nici acum, pentru că mama noastră nu ne-a spus că atunci când vrei să le faci pe toate bine, să mulţumeşti pe toată lumea, să iei greul de pe umerii fiecăruia, să uiţi de tine, atunci când pentru tine contează ceilalţi, tot timpul ceilalţi, te diluezi, nu duci nimic până la capăt, şi ajungi la final să nu te mai vezi! Dacă mai ajungi ...

Casa Floarei, baba Floarea, este una dintre casele de babe în care nu am intrat niciodată în copilărie. Căsuţa asta şi proprietara ei, era pe drumul pi la Ortanţa spre bunici, Mama şi Tata, între casa Floarei şi a Ortanţei era un maidan, medean, cum îi spunea Tata, unde ne adunam la joacă, duceam gâştele la păscut, culegeam pătlagină şi coada-şoricelului, şi muşeţel, şi nalbă ... vopsită într-un fel de roz, mă rog, nu sunt tare la nuanţe, pentru mine totul este ori alb, ori negru, acoperită cu stuf, cu spatele la drum şi cu gemuleţul cu drac într-o coastă, un şir de pomi între gard şi casă, spre drum, tentaţie de când cădea floarea şi până se coceau dude, prune, mere ...gemuleţul cu drac era spaima, fructul oprit, era legenda acestei case şi ducea faima de făcătoare a Floarei! Nu am intrat nici măcar în curte, nu mergeam cu colindatul, nu mă apropiam, pentru că ştiam că dacă aş fi mers măcar pe lângă gardul bietei femei, aş fi fost tentată să merg mai departe pe domeniul ei drăcesc!

Nu ştiu precis de unde a pornit faima Floarei, am fost averizată asupra dracului care ne privea pe gemuleţ de alţi copii şi bineînţeles că printre degetele de la mâna pusă pe ochi, l-am văzut şi eu. Era ... ca un drac! Cam aşa cum sunt cei zugrăviţi pe peretele bisericii din sat, cu barbă şi coarne, dar nu era negru de tot, ci aşaaa, un pic mai griuţ :)). Am ţinut cont de aversimentul că "nu trebi sî ti uiţ în ochi lui, cî atuncia eşti gata!", aşa că îi aruncam doar câte o privire scurtă ori de câte ori treceam pe acolo, numai ca să văd dacă mai este. Şi a tot fost, eu am plecat şi el a rămas acolo cât a mai trăit Floarea. Pe urmă nu mai ştiu, casuţa a fost dărâmată, locul vândut, s-a construit pe el şi nu mai are farmec. Acum, când merg acasă şi cobor pi la Ortanţa spre mătuşi mă uit şi nu prea, încolo, spre ce a fost odată. Nu pot să spun ce e, cum arată, eu văd doar o casuţă roz (mă rog, un roz!), curticica cu iarbă, pe Floarea plivind straturile, a plecat doar drăcuşorul!

amintiri cu perje, babe şi prieteni!

Astăzi am savurat ultima zi din concediul de iarnă. Până în iulie îmi vor sfârâi călcâiele şi nu voi putea să protestez. Eh, lasă că e bine!

Mi-am amintit astăzi, nu ştiu de ce, de Manuela, Raluca, Cătălin şi Ştefan, patru oameni alături de care, şi cu ajutorul cărora, în urmă cu câţiva ani, am trecut de o parte urâtă şi grea a vieţii mele, o stare din care nu credeam că o să mai ies cândva! Spun că nu ştiu de ce, dar ştiu că nimic nu este întâmplător, şi dacă eu m-am gândit la ei şi am putut exprima asta în scris (pentru că, spun un secret, mă gândesc deseori la cele petrecute împreună), înseamnă că e de bine :)

Şi mi-am amintit astăzi, tot aparent fără motiv, de perjii Cucoanei!

Drumul spre şcoală, la mine în sat era plin de ispite şi de locuri misterioase. M-am gîndit uneori că poate mintea mea creaţă le vedea aşa, că aveam prea multă imaginaţie; acum îmi dau seama că, probabil, fiecare copil are o lume în care se simte el bine ... De cele mai multe ori coboram prin Ponoare, mai ales dacă nu era după ploaie, când glodul argilos de acolo ne cam dădea de furcă. Ponoarele sunt un loc ca oricare altul, un maidan dintr-un sat, acum destul de sistematizat şi împărţit, şi distrus ... când eram noi copii era o frumuseţe! Punctul de atracţie era ştioalna, un ochi de apă mocirlos, pe seama căruia se puneau tot felul de legende, ba că vaca nu ştiu cui a intrat acolo şi nu a mai putut fi scoasă, nu mai vorbim de păsări şi animale mai mici, ba chiar şi o proastă de-a nu ştiu cui şi-ar fi găsit sfârşitul acolo (asta e chiar o poveste, probabil că femeia în cauză a fugit cu vreun drăguţ şi pentru spălarea obrazului familie, s-a dat vina pe ştioalnă). Mămica ne-a învăţat de mici să ocolim locul, probabil în mintea ei, deşi nu ne spunea, îi era frică să nu păţim ceva ... mai încoace, adică după ce am plecat eu şi poate toate surorile de acasă, am prins-o că arunca acolo sticlă spartă, ace de seringă, toate lucrurile potenţial vătămătoare pentru familie şi de care nu se putea debarasa altfel). Dacă ar fi după mine, Ponoarele astea merită pagini întregi, au fost leagănul ...

Coboram aşadar şi începeam să casc gura; fiecare casă, curte, grădină, era analizată, fiecare arăta în interior aşa cum voiam eu, asortându-l în mintea mea cu cei care locuiau, eram mirată că este aşa de frumos la o vecină, deşi lumea din sat o ţine de rău că-i cam beţivă ...

... casa Cucoanei nu mai există! Sau nu mai există în ceea ce a fost acolo, o căsuţă este, dar mă tem că cea veche a fost dărâmată şi s-a construit alta.

Cucoana era nânaşa Mamei şi a Tatei. O chema Maria, ca pe Mama (ăsta a fost unul dintre motivele pentru care ea a acceptat să-i cunune), însă tot satul îi spunea aşa: Cucoana! Făcea parte, cu numele, dintr-o familie înstărită, cu pământ şi prestanţă, care şi la vremea aceea, acum şi mai mult, avea o istorie de adultere, incesturi, fapte!

Când am ridicat eu ochii spre lume, Cucoana era singură. Nu venea nimeni la ea, nu se ducea nicăieri. Casa ei era frumoasă şi misterioasă (bineînţeles!), cu pereţii vopsiţi siniliu şi lemnăria grena. Era acoperită cu şindrilă, destul de veche, plină, mai ales în partea dinspre livadă, de ciuperca aceea care, îndeobşte, atacă şindrila. Livada ... locul plin de frumuseţi, pomii încărcaţi cu floare, fructele de mai târziu, o adevarată provocare pentru livada ceapeului şi pentru orice altă livadă dintre puţinele existente în sat! Lăsam toate speranţele acasă când era vorba de "atacuri" pe care le mai executam asupra unor pomi pe la diverse case ... ei, asta e, nu am fost tocmai o "fată" în copilărie! În primul rând era întunecoasă (am uitat să spun că era livadă de pruni, mai erau şi câţiva meri răzleţi), din cauza coroanelor mari, mai tinere sau mai bătrâne, unite, şi care nu lăsau soarele să pătrundă. Iarba dintre pomi era întunecată, cosită regulat de Cucoana, erau acolo cuşca câinelui, câteva căpiţe cu fân şi un minunat loc pentru toaste uneltele necesare într-o gospodărie, frumos curăţate după fiecare întebuinţare şi agăţate la locul lor. Era de mirare cum femeia aceea, micuţă şi adusă de spate, foarte în vârstă, putea menţine locul aşa cum era: curat, îngrijit şi ... misterios. Da, misterios, iar mai târziu, după ce i-am intrat în casă şi ne-am împrietenit, am fost şi mai convinsă că şi misterul era întreţinut de ea, de felul ei de a fi, de a vorbi şi de a se purta cu lumea.

Perjele (cei cărora nu le este ruşine să spună că sunt moldoveni, ştiu ce-s astea) după care ne topeam noi erau diverse soiuri, cu perioade de coacere diferită, practic erau fructe coapte din iunie până în octombrie. Aveau culori diferite, de la galben, până la vineţiu, erau desigur şi renumitele "perje care se coc verzi", cum le spuneam noi copiii, uimiţi că deşi erau coapte şi dulci, rămâneau tot verzi ... şi erau desigur ocazii în care cucoana, cu strachina de lut în mâinile uscate şi zbârcite precum crengile prunilor din livada ei, ieşea la poartă şi împărţea copiilor care treceau de la şcoală spre sat, celor cărora nu le era teamă să se apropie, prune galbene, verzi, vineţii ...

Din păcate am reuşit târziu să mă apropii de ea; eram în clasa a opta, am mers la Moşi, trimisă de Mama şi Mămica, să-i duc ceva de sufletul morţilor. Nu era singură, am fost foarte mirată să o găsesc acolo pe Ortanţa, s-a purtat foarte politicos, mi-a dat o cheie de la un sertar, mi-a spus să îmi iau de acolo trei lei, erau acele monede, şi o turtă cu zahăr, şi dacă vreau, un borcan cu magiun. Am stat puţin cu cele două bătrâne, am mâncat puţin din turta cu zahăr, apoi am plecat, urmărită de mirosul de magiun şi prune afumate ("iaca, aestea-s din perjîi mii, eu li fac, ia vez, îţ plac?"), cu imaginea mobilei de lemn împodobită cu ţesături de casă, scoarţe înflorate, cele mai frumoase, unele dintre ele "ţăsuti di mama matali, Nataliţa, şî di fina Măria...", cum mi-a explicat ea, pentru că am şi vorbit de una-alta, aşa ca "întri babi şî feti". Am plecat apoi din sat şi ...asta a fost!

"O murit şî Cucoana, sî ştii" a fost raportul pe care l-am primit la un moment-dat de la Mămica; după ce vorbeam despre ale noastre, care nu erau nici puţine, nici plăcute întotdeauna, îmi spunea câte ceva şi despre bătrânii satului. "Ei, da eu-s mulţumitî cî am mai putut s-o agiut cu câti ceva, aşa, cum am şî eu timp, cî după ce-i fost tu pi la e, îmi trimete vorbî pi câti-o fimei sî mă mai duc pe la e şî mă tot întreba di tini, cum înveţ ... le-o plăcut la multi babi din sat di tini".

Acum, când mă apropii de vârsta lor, încă îmi aduc aminte cu drag de fiecare dintre ele, de fiecare învăţătură pe care am desprins-o, urmărindu-le viaţa, cu urâtul şi frumosul ei, farmecul fiecărei zile pe care am trăit-o cât am fost între ele, şi pe care niciodată nu-l voi mai percepe la fel! Cred că marea mea dorinţă, dincolo de multe altele, mai reale sau nu, rămâne aceea de a fi cândva o babă de care să îşi amintească cu drag cineva, cândva!

... de iarnă!

S-a înteţit ninsoarea în Bucureşti; de la geam, lângă caloriferul călduţ, cu cafeaua în poală, am o senzaţie de in utero. Asta mi se întâmplă în mod obişnuit dimineaţa, dacă e şi ninsoare afară, dimineaţa, când încă nu m-am trezit bine şi e cald sub plapumă.

E frig în casă, dar nu de plâns (poate doar când o veni factura la încălzire); oricum, faţă de iadul prin care trec alţi oameni ...

Acasă, la părinţi, aveam un pat mare, în care dormeam patru dintre noi, picioare-n picioare, ca să zic aşa! Asta era camera cu plită, un perete despărţitor era soba mare, dincolo, pe partea din ceealaltă cameră, erau două role în care cocea Mămica pâine, plăcinte ... în camera asta a noastră, cele patru surori mai mari, se şi gătea. Mă trezeam dimineaţa în miros de turte pe plită, aluatul era frământat în fiecare dimineaţa la ora patru, creştea repede, apoi trebuia coaptă prima şarjă de turte pentru tăticu, căruia îi venea remorca la cinci şi zece. Dormeam la „păreti”, era peretele dinspre drum, cu fereastră mare, din trei foi; pe o iarnă ca asta, în vacanţă fiind, îmi plăcea să lipesc nasul şi fruntea pe geam şi să urmăresc ninsoarea. „Închinarea mătii, treci di la geam, cî ti tragi curentu, treci cu spatili la sobî şî ti uitî pe celălalt... ”, dar celălalt nu avea farmec, nu era la fel de mare şi nu dădea la drum.

Aveau părinţii şi bunicii diverse semne că va veni ninsoarea şi atunci începea un fel de ritual: adusul defocului la îndemână. Defocul însemna lemnele crăpate de toamna, pe care le folosea Mămica numai pentru încălzire, pentru că erau scumpe şi „cu ciuboti roş”, la noi nu erau păduri, lemnul pentru foc se aducea în gară, cu vagoane de marfă, de la munte. Orice creangă rezultată de la curăţarea copacilor, râpca (corzile de la vie, cele tăiate primăvara, cînd începea curăţatul viilor), beţele de răsărită, singurul beneficiu de pe urma îngrijirii lanurilor de floarea soarelui, pe care îl primeam de la CAP, strujenii de la animale, adică tulpina de porumb de pe care animalele mâncau frunze şi pănuşi, toate acestea erau defoc pentru gătit, pentru încălzit apa de baie, pentru fiert la porci, pentru câte şi mai câte. Şi vara şi iarna!

În continuare se aduceau în sală (un fel de hol, mare cât o cameră) câteva unelte: o lopată sau două, topor, bărdiţă, furca pentru fân şi cea pentru strujeni, un sac de ştiuleţi pe care îi desfăcam ("dacî tot n-aveţ treabî") pentru păsări, un sac de ştiuleţi de rezervă, în caz că se termina făina di popşoi şi trebuia să facem de moară ... mai erau în sală, de cu toamnă aduse, un butoiaş cu murături, bulion, mere (astea erau fructele tot cu ciuboti roş, cumpărate de la Ergo, adică de la livada Spitalului de Ergoterapie de la Şipote, pentru că nu prea se făceau mere în sat), mai erau un sac cu făină de grâu şi unul cu făină de porumb (hm, mălai? Nu, mălaiul este cu totul altceva), borcane cu untură, carne de porc şi cârnaţi conservate în untură, cartofi, tot ce se agonisea pentru a trece iarna fără mari supărări ... şi venea ninsoare! Deasă, cu fulgi mari, îi auzeam pe părinţi în timpul nopţii cum vorbeau; începea decuseară, pe la 10-11 noaptea făcea Tăticu inspecţia la vite, mai punea fân, mai trăgea bălegarul ... adormeam în dialogul lor „sî pui ceasu sî suni la trii, ş-apîi am timp pânî vini remorca ...”. Asta era pentru deszăpezire, au fost ierni uşoare şi ierni grele, dar nu aveam nici o grijă noi, copiii! Ba da, ne rugam să ningă până la Crăciun, că trebuia să mergem cu Rătăcita (asta era colindătura pentru sat, aveam una şi pentru neamuri, mai de soi, aia cu Dom-Dom să-nălţăm); ne rugam să ţină ninsoarea şi pentru Pluguşor, ca să nu râdă vecinii la versurile „iarna-i gre, omătu-i mari” (eu pregătisem şi varianta de rezervă „iarna-i gre şî glodu-i mari şî sî ţâni di chicioari”). Ne rugam să ningă pentru derdeluş, fiindcă altfel care ar mai fi fost compensaţia pentru că trei anotimpuri urcam dealul până acasă de nu ştiu câte ori pe zi ...

... au fost ierni grele, foarte grele, când caraula hăulea pe uliţe (pi şuşă sau pi drum), când bărbaţii din sat stăteau noaptea la comperativă, magazinul sătesc, unde aveau şi vin, şi ţuică, fiecare cu lopata sub braţ, pentru intervenţii. Au fost ierni când nu mai ştiai care-i dealul şi care-i valea, ierni când pornea în puterea nopţii, Tata, de pe vale, să sape tunelul prin zăpada, Tăticu pornea din deal şi se întâlneau la mijlocul drumului, după ce se verificau periodic „mergi Tataiii?” „mergi, măi Miticî, acuş agiung...”; ne trezeam de-a binelea în tropăiturile lor, se scuturau de zăpadă şi intrau, vineţi la faţă, frecându-şi mâinile, dar cu treaba făcută ... săream din pat, pentru că ştiam că Tata are prin buzunarele de la boandă ceva, întotdeauna ... „treci în oghial, luceafăru mă-tii, cî îngheţ”; intram iarăşi în pat, molfăindu-ne dulciurile şi îi priveam cum beau vinul fiert; mămăliguţa fierbea, borşul era gata, mâncau şi evaluau starea vremii, a animalelor, a proviziilor ... asta se întâmpla aproape în fiecare casă din sat!

Astăzi ... eheeeei, vorba lui nea Matache din reclamă, astăzi altfel stă treaba în sate! Partea de oameni în vârstă, dar încă în putere ştie lecţia; preparativele sunt cele de mai sus, cu mici variaţii, în funcţie de regiune! Sărmanii bătrâni care nu mai pot, stau sub oghial şi se roagă să mai intre cineva şi pe la ei, sau să-i ia Dumnezeu şi Maica Domnului ... ei, dar avem şi tineretul, mândria ţării, nu? Aştia nu mai ştiu decât de antena prin satelit, care trebuie să meargă pentru că telenovelele au multe episoade şi nu le poţi rata pregătindu-ţi singură cele necesare traiului într-o gospodărie la ţară! La o adică, de aia am făcut revoluţie, să avem libertate, magazin în sat (unde e posibil să nu mai putem ajunge, dacă dă o zăpadă mai serioasă), ce-s chestiile astea cu frământat aluatul pentru pâine, "păi crezi făi-fată că stric eu modelu asta nou de unghie în cocăăăă?" Nu mai ştiu ce e lopata, ce e grebla, stratul cu ceapă, pelincile pentru înfăşat pruncii, pentru toate există soluţie: magazinul. Nu mai au nevoie de învăţăturile părinţilor şi bunicilor pentru ca există Google Search; brânza de oaie miroase, lâna o dăm pe foc, există vinerea târguri de haine vechi, unde se găseşte tot ce vrei, o nebunie! Aaaa, dacă e iarna grea şi omătul mare nu-i nici o chestie, suntem înzăpeziţi, vine arafatu, vin jandarmii, vine armata, ne-o scoate pe noi cineva la lumină, că suntem tineri, rezistăm. A murit baba Floarea în casă, de frig, de foame? Păi a trăit destul, slava lui Mihalache, unde-om prinde şi noi atâţia ani? Scoatem în faţă doi plozi mucioşi şi aşteptăm să vină cineva să ne dea ... situaţie reală, văzută de mine la televiziunile mogulilor: o mămicuţă cu doi plozişori făcea gură mare şi storcea şi două lacrimi à la TB în faţa unui reporter dezlănţuit: zăpada i-a blocat cărarea pe care mergea la vecina să se împrumute, că a rămas fără de niciunele ... păi dacă nu era zăpadă, ce făceai fătucă, mergeai la cules? Că încă-i iarnă ...

... ăsta-i satul romănesc actual? Cred că trebuie tras semnalul de alarmă ... dacă mai există mânerul!

Un nou episod din ciclul Câini, stăpâni şi ... etc.

Pornit astăzi în presă, mă duce cu gândul la o nouă prostie: românii şi preţul ouţelor!

Când vorbesc aici de ouţe, mă refer la acelea fără de care, nu-i aşa, românul cu sânge-n ... crede că nu se poate. Şi poate că aşa şi este. Dar să le iau de la început.

Românul castrează puţine animale, şi, în general, numai şi numai pentru interesul lui, al omului. Porcii se castrează pentru a se face animale de carne şi a putea fi sacrificate în interesul burţilor noastre. Uneori se mai castrează caii pentru a putea fi folosiţii ca animale de povară, în satele româneşti. Eu am mai prins când eram copil, am mai povestit asta, boii, la CAP-uri. Boii erau tăuraşi castraţi, care creşteau impresionant, erau puşi în jug şi folosiţi la muncile câmpului. Arătau deci ca nişte vaci mai bine dezvoltate, cam ca un politicienii români aşa, no offence, eu i-am spus pe vremuri tatălui meu că mi se pare că seamănă foarte mult, şi el, şi mama, cu vaca noastră, drept care toate mănăstirile din nordul Moldovei, bisericile din restul ţării şi mulţi sfinţi şi Dumnezei s-au spart atunci în capul meu, asta pentru că eram iute de picior şi nu m-a putut tata prinde pentru o dreaptă corecţie la fundul gol! Cu cureaua din dotarea personală :D

Revin: povestea castrării câinilor vagabonzi (pot să le spun aşa şi nu comunitari, că dacă ar fi fost vorba de unii oameni şi eu aş fi scris „ţigan” sau „jidan” riscam foarte mult) a început de mult, în orice caz, eu ţin minte că vâlva s-a făcut simţită mai ales de când Bucureştiul a fost fericit prima dată de întâiul borfaş al ţării...

Că s-au spălat bani, că s-au făcut afaceri, într-un cuvânt că toţi cei care se angajau să rezolve problema au furat cu neruşinare, nu am nici o îndoială. Dar m-am gândit puţin şi am să vă spun un lucru: lăsându-i la o parte pe vagabonzi, fie ei câini sau afacerişti, fiecare proprietar de animal, de câine (sunt probabil şi excepţii, dar mie nu mi-a fost dat să întâlnesc vreo una), contribuie la mizeria zilnică, fie că este vorba de căcaţii semănaţi peste tot şi pe care el, proprietarul doar nu-i prost să-i culeagă de la animalul propriu, refuzul de a plăti o anumită cotă, pe vremuri (că acum ne-am contorizat) la apă, că doar animalul este şi el spălat, consumă deci, şi până la rezolvarea problemelor fiziologice de amor printre maidanezele de peste tot, pe motiv că doar n-o să stea ... era sa zic omul, deci n-o să stea căţelul cu ouţele nedeşertate, să nu-i cauzeze. Pur şi simplu castrarea animalului spre binele tuturor nu intră în vocabularul, cultura şi mai ştiu eu ce, a românaşilor! Dacă la noi nu o să vezi decât rareori, dacă vezi, vreun bărbat solicitând o vasectomie, de teamă că îşi va pierde virilitatea relativă şi vremelnică, nu mai înţeleg asta cu refuzul castrării animalelor de companie, fapt care iscă atâtea probleme, pasiuni, discuţii, isterii. Şi cum toleranţa începe să devină ceva, nu ştiu ce, dar extrem de supărător, în care majoritatea începe să se supună minorităţii, ferească sfântul să mai spui şi că eutanasierea nu înseamna „a ucide”!

Una peste alta, celor pe care îi numin generic „autorităţi”, le convine tot! Şi mai ales le convine cearta, bătaia, păruiala dintre membrii societăţii civile (că mă şi pufneşte râsul când spun asta), ca o bună pavăză pentru a adânci lobotomia fiecăruia dintre noi. Ieri pasămite, când unii şi alţii mai încercau să discute despre sistemul acesta de căcat din România, despre sănătatea noastră şi legile ei, am văzul pe scrollul nu ştiu cărui post de televiuziune, în trecere, că nu-i mai onorez cu atenţia mea pe nici unii, am văzut zic, patetic! aruncată o bombiţă marca Traian Băsescu, ceva despre Omar Haisam (nu ştiu dacă aşa se scrie), care ar fi chipurile liber, aşadar lăsaţi măi voi problemele ţării (că doar avem un ultrapotent care se ocupă de toate) şi dezbateţi prostii care nu interesează pe nimeni.

Să nu spună nimeni că nu se poate să ajungem mai rău de atât!

Un post-scriptum absolut ne-necesar: în România, în Bucureştiul unde aproape zilnic apar în copacii din gradină mea şi nu numai, prezervative folosite şi aruncate direct din pat probabil, precum şi tampoane de uz personal, de asemenea folosite, cine îşi face iluzia că poate educa? Unei persoane care face chestiile astea, cum poţi să-i explici că da, animalul se cacă pe stradă, dar tu, proprietarul trebuie să fii responsabil şi să cureţi din urmă?

Şi al doilea: există o familie la mine în bloc, mare iubitoare de animale, desigur şi de câini vagabonzi. Hrănesc animalele de pe lângă bloc, dar ... au un câine, mascul, o corcitură de dalmaţian cu brac, după aspect, care a fericit toate căţelele de prin imprejurimi, multe dintre ele au crescut, fiice fiindu-i! Deci? Dacă le spui astora ceva despre castrare, sar ca arşi, ai crede că vrei să le tai lor ceva. Precizez că sunt intelectuali, ingineri, ceva pe aici. Concluzia mea? Pentru români nu există soluţii! De nici o culoare!

Ortanţa şi gutuile

Privit dindeal, locul Ortanţei era ca o oază întunecată pe şesul niciodată prea verde. Lotul cultivat cu porumb nu era prea mare, dar avea o nuanţă atât de întunecată de la plantele care creşteau înalte şi viguroase, de un verde intens, încât nu avea cum să nu ne infioare şi să ne stimuleze imaginaţia. Înspre vecinii din stânga, Ortanţa cultiva întotdeauna un strat de cartofi, pe toată lungimea grădinii, făcându-se că uită, de la an la an, scandalul cu vecinul căruia îi rodeau gândacii de Colorado florile de regina-nopţii ...
În toată curtea mai erau doar cuptioraşul, nelipsit pe vremea aceea din toate ogrăzile Glăvăneştiului, apoi mărul care făcea mere chetroase, gutuiul şi căsuţa Ortanţei, în care îşi creştea nepotul.

Ortanţa era o femei bătrână, deşi termenul e relativ, bătrână era şi când se întâmpla ce voi povesti eu aici, pe vremea când aveam vreo nouă ani, bătrână era şi când, la 14 ani am plecat din sat, bătrână era când a murit, de bătrâneţe aş vrea să cred...
Mărul cel cu mere chetroase era imens, bătrân şi el, deşi avea crengile în stare bună, nu că ar fi ajuns careva dintre noi, copiii, cuminţenia satului, să le încerce. Ştiam asta de la ea, de la Ortanţa, care culegea merele ce cădeau, umplea câte o găleată şi mergea la Mama, sau la noi în deal, cu depomană şi cu chef de vorbă. Însă gutui nu, de gutui nu avea nimeni parte! Erau mari şi frumoase, în fiecare an la fel de multe. Nu am ştiut niciodată ce făcea cu ele, poate le lua fata Rodica, mama nepotului, "de prin flori", din câte îmi aduc eu aminte, poate le vindea, nimeni nu şi-a exprimat o părere. Doar două, cele mai mari şi mai frumoase rămâneau toată iarnă în gemuleţul din spatele casei! Erau podoaba ei, aşaaaa, galbene şi dolofane, culese dinadins cu câte trei frunze care se uscau încetişor...salivam ori de câte ori, pe timp de iarnă, înotam prin zăpezile de altădată, spre casa bunicilor, pe strada pe care locuia.

Ortanţa era o femeie înaltă, voinică, cu părul negru, aş compara-o cu cipriotele-ţărănci, părul era tot atât de negru ca şi al lor; nu avea însă un chip atrăgător: un ochi o lua pieziş, de parcă nici nu se uita la tine, gura botoasă, cu dinţi laţi, îmbrăcaţi în viplă, cu buzele groase şi răsfrînte, un ten gras, lucios, purta basma neagră de sub care îi ieşea părul bogat, prea mult ca să poată fi ţinut acolo...
...şi într-o iarnă, în preajma Crăciunului am rămas de căruţă; o răceală atât de puternică, cu o multitudine de manifestări, ba aveam febră, ba debordam şi maţele din mine, ba tremuram de-l făceam pe bietul Tata, după-soba căruia zăceam, să facă focul continuu şi să tremure şi el de grija mea ... a trecut seara de Ajun, dimineaţa am mijit ochii şi am intrat imediat cu capul în găleata care îmi însoţea de vreo săptămînă viaţa...venise şi Moşul, cu daruri multe, pe care pe atunci le punea sub perna copiilor...ca prin vis am auzit vorba Ortanţei! Nu mă gandeam eu prea mult dacă o fi chiar ea sau mi se pare, cert este că pe margine plitei am văzut minunile: cele două gutui!!! Erau chiar ele, le-am atins încetişor, în timp de auzeam murmurând discuţia Mamei cu Ortanţa "...i le-am adus Marie, să-i tai câti-o feliuţă, nu tăt o dată, ş-un ceai din frunze...acu să-i dăm cărbunii ceia...". Eram atăt de slăbită, dar am înţeles că s-a recurs la dedeochiul Ortanţei, Tata săracul, credea că-i moare fata! Am auzit sfârâitul cărbunilor în apă "...ai loat-o di noapti Ghiorghi, îi ni-nceputî?" Apoi, tot ca prin vis, aşa cum o văd şi acum, am văzut cea mai frumoasă femeie apropiindu-se de locul în care zăceam; era Ortanţa şi nu era ea: înaltă, dreaptă şi subţire, îmbrăcată în negru, cu pielea albă, cu basmaua cea neagră înnodată sub bărbie...ţinea cana cu apa de la cărbuni şi m-a ajutat să mă ridic şi să beau "... o gurî, fata mamii, numa o gurî, ş-apăi îţ dă mama gutăi, iaca, ţ-am adus gutăili..."; am băut apa şi am primit o feliuţă de gutuie...n-are rost să spun despre senzaţia de leşin care m-a cuprins atunci, aveam impresia că mănânc moaşte...
...apoi, mai târziu, m-am iţit, atât cât puteam eu deschide ochii şi erau adunaţi toţi, în păr, Tata, la picioarele mele, Mama la locul ei, cu mâinile în poală şi picioarele pe cărămidă, Mămica plângând, Lula, Do...şi Tata, murmurând, ca un lait-motiv: "...Ortanţa...gutăi...cu noaptea-n cap...di la fântânî di la Hranici"

Binecuvântaţi fie, acolo unde nu mai este nici durere, nici suspin, Tata, Mama, Mămica şi biata Ortanţa dimpreună cu locul ei, care s-a dus după ea de parcă n-ar fi fost nicicând!

Ca un imbold pentru textul acesta a fost ceva ce a scris Oana, ceva-ul acesta eu l-am simţit ca pe un şut în fund, deşi nu ăsta a fost intenţia ei, nicicum! Însă nu am putut, repliindu-mă, ca o minge mare şi leneşă, după acest şut, să nu aud un râset ca un clinchet de clopoţel, şi să nu văd un chip drăgălaş, ca de Gavroche, care îmi făcea cu ochiul! Iar acum nu am febră, pe cuvînt!!!

pe cinci octombrie

Mergeam astăzi spre poartă cu Gabi Mihalache şi ne făceam socoteala: "în câte suntem astăzi soro?" "Păi să tot fim în cinci octombrie", zic io. "Daaa, e cinci şi uite-te şi tu ce vreme frumoasă!", zice Gabi, şi tot aşa, tutuca cu de-ale noastre, până la Meteo, la 301. De ieri se simte un miros nemaipomenit de hoit în pădurice, ceea ce pentru noi înseamnă că cineva a "tranşat" problema celor patru-cinci căţelandri care erau gata să ne mănânce de fiecare dată când intram în raza lor vizuală. Trist!

A început şcoala, "copiii" de la Academia de Poliţie sunt prezenţi la datoria de a învăţa şi a munci pentru a deveni... nu ştiu cum se face, dar la ora trei şi ceva după amiază e plin de ei prin autobuz. Nu mai au şi ei program, treaba lor, problema e alta: ieri a fost kkrea Troiei în mai multe acte, vorba Floarei noastre, că era foooarte cald, autobuzul nu avea aceu (limbaj măăăă, aicea la mine), iar copiii erau o poezie: toţi cu mâinile pe sus, să să aeriseşte la subţiori - da' nasurile poporului muncitor cu ce sunt de vină că acolo de unde vin ei, apa se foloseşte pentru pus în vin? Puţeau frate fo doi, de mi-am cerut scuze în gândul meu la toată muncitorimea din Pipera pe care am bodogănit-o pe acelaşi motiv, ani la rând! Cireşul de pe tort a fost un băiat dă băiat frateeee, cu muci în freză evident, în Băneasa se mai poartă, care ne povestea el cu voce cel puţin tare, tuturor, recordul personal: şapte (7) restanţe a avut în vară şi trei (3) re-re-uri! El era de la judiciar, da' cică recordul absolut îl are unul de la jandarmi, cu patru re-re-uri. Acu să nu credeţi că aş face în gândul meu vreo comparaţie cu studenţi de la facultăţile civile, care trebuie să facă o facultate la zi pentru a fi siguri că nu se trezesc la fiecare schimbare de regim că nu au diplome valabile, trebuie să aibă şi de muncă fiindcă chiria/căminul/mâncarea costă scump şi mulţi sunt pe cont propriu...nuuu, şi nici nu vreau să spun că la facultăţile civile, unii studenţi nu ard gazul/gazele şi că îşi trec toate examenele din prima!

Eh, m-am încălzit cam rău, dar lasă că prea îmi lâncezeau creierii în cap!


Şi, la mare distanţă de toate astea, lumeşti, vreau să amintesc şi să îmi amintesc despre un prieten: astăzi se împlinesc 40 de zile de la o PLECARE! Drum bun, suflet al lui Jefe, oamenii se gândesc la tine!

gânduri complet împrăştiate...

Am sta mult în faţa monitorului, nu ştiu dacă am avut ceva în minte, cred doar că am tot înghiţit lacrimi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la o mamă care acum îşi jeleşte feciorul, o mamă pentru care nimic nu va mai fi la fel de acum înainte. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la un copil frumos şi deştept, care de sâmbătă a întors spatele prietenilor lui, încerc să îmi amintesc când am auzit prima oară de Jefe, apoi scurta perioada când ne-am conversat pe bloguri...mă uit la poze cu fete şi băieţi frumoşi, care nu ştiu ce să-i mai spună prietenului care i-a lăsat...mă întreb de ce? Cum? Dar eu ştiu foarte bine că un copil care a plecat nu-ţi mai răspunde în veci! Eu îl plâmg pe Dănuţ de 25 de ani. Mama lui Alex îl va plânge de acum pe băiatul ei de 25 de ani veşnici! Undeva, alte mame îşi plâng copiii şi nu-i drept, nu asta-i legea firii!

Drum lin spre "locul cu verdeaţă", Jefe! nin se va gândi şi la tine când va aprinde o lumânare pentru copilul ei...