nin

Un nou episod din ciclul Câini, stăpâni şi ... etc.

2012-01-12T17:27:00.008+02:00

Pornit astăzi în presă, mă duce cu gândul la o nouă prostie: românii şi preţul ouţelor!

Când vorbesc aici de ouţe, mă refer la acelea fără de care, nu-i aşa, românul cu sânge-n ... crede că nu se poate. Şi poate că aşa şi este. Dar să le iau de la început.

Românul castrează puţine animale, şi, în general, numai şi numai pentru interesul lui, al omului. Porcii se castrează pentru a se face animale de carne şi a putea fi sacrificate în interesul burţilor noastre. Uneori se mai castrează caii pentru a putea fi folosiţii ca animale de povară, în satele româneşti. Eu am mai prins când eram copil, am mai povestit asta, boii, la CAP-uri. Boii erau tăuraşi castraţi, care creşteau impresionant, erau puşi în jug şi folosiţi la muncile câmpului. Arătau deci ca nişte vaci mai bine dezvoltate, cam ca un politicienii români aşa, no offence, eu i-am spus pe vremuri tatălui meu că mi se pare că seamănă foarte mult, şi el, şi mama, cu vaca noastră, drept care toate mănăstirile din nordul Moldovei, bisericile din restul ţării şi mulţi sfinţi şi Dumnezei s-au spart atunci în capul meu, asta pentru că eram iute de picior şi nu m-a putut tata prinde pentru o dreaptă corecţie la fundul gol! Cu cureaua din dotarea personală :D

Revin: povestea castrării câinilor vagabonzi (pot să le spun aşa şi nu comunitari, că dacă ar fi fost vorba de unii oameni şi eu aş fi scris „ţigan” sau „jidan” riscam foarte mult) a început de mult, în orice caz, eu ţin minte că vâlva s-a făcut simţită mai ales de când Bucureştiul a fost fericit prima dată de întâiul borfaş al ţării...

Că s-au spălat bani, că s-au făcut afaceri, într-un cuvânt că toţi cei care se angajau să rezolve problema au furat cu neruşinare, nu am nici o îndoială. Dar m-am gândit puţin şi am să vă spun un lucru: lăsându-i la o parte pe vagabonzi, fie ei câini sau afacerişti, fiecare proprietar de animal, de câine (sunt probabil şi excepţii, dar mie nu mi-a fost dat să întâlnesc vreo una), contribuie la mizeria zilnică, fie că este vorba de căcaţii semănaţi peste tot şi pe care el, proprietarul doar nu-i prost să-i culeagă de la animalul propriu, refuzul de a plăti o anumită cotă, pe vremuri (că acum ne-am contorizat) la apă, că doar animalul este şi el spălat, consumă deci, şi până la rezolvarea problemelor fiziologice de amor printre maidanezele de peste tot, pe motiv că doar n-o să stea ... era sa zic omul, deci n-o să stea căţelul cu ouţele nedeşertate, să nu-i cauzeze. Pur şi simplu castrarea animalului spre binele tuturor nu intră în vocabularul, cultura şi mai ştiu eu ce, a românaşilor! Dacă la noi nu o să vezi decât rareori, dacă vezi, vreun bărbat solicitând o vasectomie, de teamă că îşi va pierde virilitatea relativă şi vremelnică, nu mai înţeleg asta cu refuzul castrării animalelor de companie, fapt care iscă atâtea probleme, pasiuni, discuţii, isterii. Şi cum toleranţa începe să devină ceva, nu ştiu ce, dar extrem de supărător, în care majoritatea începe să se supună minorităţii, ferească sfântul să mai spui şi că eutanasierea nu înseamna „a ucide”!

Una peste alta, celor pe care îi numin generic „autorităţi”, le convine tot! Şi mai ales le convine cearta, bătaia, păruiala dintre membrii societăţii civile (că mă şi pufneşte râsul când spun asta), ca o bună pavăză pentru a adânci lobotomia fiecăruia dintre noi. Ieri pasămite, când unii şi alţii mai încercau să discute despre sistemul acesta de căcat din România, despre sănătatea noastră şi legile ei, am văzul pe scrollul nu ştiu cărui post de televiuziune, în trecere, că nu-i mai onorez cu atenţia mea pe nici unii, am văzut zic, patetic! aruncată o bombiţă marca Traian Băsescu, ceva despre Omar Haisam (nu ştiu dacă aşa se scrie), care ar fi chipurile liber, aşadar lăsaţi măi voi problemele ţării (că doar avem un ultrapotent care se ocupă de toate) şi dezbateţi prostii care nu interesează pe nimeni.

Să nu spună nimeni că nu se poate să ajungem mai rău de atât!

Un post-scriptum absolut ne-necesar: în România, în Bucureştiul unde aproape zilnic apar în copacii din gradină mea şi nu numai, prezervative folosite şi aruncate direct din pat probabil, precum şi tampoane de uz personal, de asemenea folosite, cine îşi face iluzia că poate educa? Unei persoane care face chestiile astea, cum poţi să-i explici că da, animalul se cacă pe stradă, dar tu, proprietarul trebuie să fii responsabil şi să cureţi din urmă?

Şi al doilea: există o familie la mine în bloc, mare iubitoare de animale, desigur şi de câini vagabonzi. Hrănesc animalele de pe lângă bloc, dar ... au un câine, mascul, o corcitură de dalmaţian cu brac, după aspect, care a fericit toate căţelele de prin imprejurimi, multe dintre ele au crescut, fiice fiindu-i! Deci? Dacă le spui astora ceva despre castrare, sar ca arşi, ai crede că vrei să le tai lor ceva. Precizez că sunt intelectuali, ingineri, ceva pe aici. Concluzia mea? Pentru români nu există soluţii! De nici o culoare!

Ortanţa şi gutuile

2011-12-10T15:38:00.010+02:00

Privit dindeal, locul Ortanţei era ca o oază întunecată pe şesul niciodată prea verde. Lotul cultivat cu porumb nu era prea mare, dar avea o nuanţă atât de întunecată de la plantele care creşteau înalte şi viguroase, de un verde intens, încât nu avea cum să nu ne infioare şi să ne stimuleze imaginaţia. Înspre vecinii din stânga, Ortanţa cultiva întotdeauna un strat de cartofi, pe toată lungimea grădinii, făcându-se că uită, de la an la an, scandalul cu vecinul căruia îi rodeau gândacii de Colorado florile de regina-nopţii ...
În toată curtea mai erau doar cuptioraşul, nelipsit pe vremea aceea din toate ogrăzile Glăvăneştiului, apoi mărul care făcea mere chetroase, gutuiul şi căsuţa Ortanţei, în care îşi creştea nepotul.

Ortanţa era o femei bătrână, deşi termenul e relativ, bătrână era şi când se întâmpla ce voi povesti eu aici, pe vremea când aveam vreo nouă ani, bătrână era şi când, la 14 ani am plecat din sat, bătrână era când a murit, de bătrâneţe aş vrea să cred...
Mărul cel cu mere chetroase era imens, bătrân şi el, deşi avea crengile în stare bună, nu că ar fi ajuns careva dintre noi, copiii, cuminţenia satului, să le încerce. Ştiam asta de la ea, de la Ortanţa, care culegea merele ce cădeau, umplea câte o găleată şi mergea la Mama, sau la noi în deal, cu depomană şi cu chef de vorbă. Însă gutui nu, de gutui nu avea nimeni parte! Erau mari şi frumoase, în fiecare an la fel de multe. Nu am ştiut niciodată ce făcea cu ele, poate le lua fata Rodica, mama nepotului, "de prin flori", din câte îmi aduc eu aminte, poate le vindea, nimeni nu şi-a exprimat o părere. Doar două, cele mai mari şi mai frumoase rămâneau toată iarnă în gemuleţul din spatele casei! Erau podoaba ei, aşaaaa, galbene şi dolofane, culese dinadins cu câte trei frunze care se uscau încetişor...salivam ori de câte ori, pe timp de iarnă, înotam prin zăpezile de altădată, spre casa bunicilor, pe strada pe care locuia.

Ortanţa era o femeie înaltă, voinică, cu părul negru, aş compara-o cu cipriotele-ţărănci, părul era tot atât de negru ca şi al lor; nu avea însă un chip atrăgător: un ochi o lua pieziş, de parcă nici nu se uita la tine, gura botoasă, cu dinţi laţi, îmbrăcaţi în viplă, cu buzele groase şi răsfrînte, un ten gras, lucios, purta basma neagră de sub care îi ieşea părul bogat, prea mult ca să poată fi ţinut acolo...
...şi într-o iarnă, în preajma Crăciunului am rămas de căruţă; o răceală atât de puternică, cu o multitudine de manifestări, ba aveam febră, ba debordam şi maţele din mine, ba tremuram de-l făceam pe bietul Tata, după-soba căruia zăceam, să facă focul continuu şi să tremure şi el de grija mea ... a trecut seara de Ajun, dimineaţa am mijit ochii şi am intrat imediat cu capul în găleata care îmi însoţea de vreo săptămînă viaţa...venise şi Moşul, cu daruri multe, pe care pe atunci le punea sub perna copiilor...ca prin vis am auzit vorba Ortanţei! Nu mă gandeam eu prea mult dacă o fi chiar ea sau mi se pare, cert este că pe margine plitei am văzut minunile: cele două gutui!!! Erau chiar ele, le-am atins încetişor, în timp de auzeam murmurând discuţia Mamei cu Ortanţa "...i le-am adus Marie, să-i tai câti-o feliuţă, nu tăt o dată, ş-un ceai din frunze...acu să-i dăm cărbunii ceia...". Eram atăt de slăbită, dar am înţeles că s-a recurs la dedeochiul Ortanţei, Tata săracul, credea că-i moare fata! Am auzit sfârâitul cărbunilor în apă "...ai loat-o di noapti Ghiorghi, îi ni-nceputî?" Apoi, tot ca prin vis, aşa cum o văd şi acum, am văzut cea mai frumoasă femeie apropiindu-se de locul în care zăceam; era Ortanţa şi nu era ea: înaltă, dreaptă şi subţire, îmbrăcată în negru, cu pielea albă, cu basmaua cea neagră înnodată sub bărbie...ţinea cana cu apa de la cărbuni şi m-a ajutat să mă ridic şi să beau "... o gurî, fata mamii, numa o gurî, ş-apăi îţ dă mama gutăi, iaca, ţ-am adus gutăili..."; am băut apa şi am primit o feliuţă de gutuie...n-are rost să spun despre senzaţia de leşin care m-a cuprins atunci, aveam impresia că mănânc moaşte...
...apoi, mai târziu, m-am iţit, atât cât puteam eu deschide ochii şi erau adunaţi toţi, în păr, Tata, la picioarele mele, Mama la locul ei, cu mâinile în poală şi picioarele pe cărămidă, Mămica plângând, Lula, Do...şi Tata, murmurând, ca un lait-motiv: "...Ortanţa...gutăi...cu noaptea-n cap...di la fântânî di la Hranici"

Binecuvântaţi fie, acolo unde nu mai este nici durere, nici suspin, Tata, Mama, Mămica şi biata Ortanţa dimpreună cu locul ei, care s-a dus după ea de parcă n-ar fi fost nicicând!

Ca un imbold pentru textul acesta a fost ceva ce a scris Oana, ceva-ul acesta eu l-am simţit ca pe un şut în fund, deşi nu ăsta a fost intenţia ei, nicicum! Însă nu am putut, repliindu-mă, ca o minge mare şi leneşă, după acest şut, să nu aud un râset ca un clinchet de clopoţel, şi să nu văd un chip drăgălaş, ca de Gavroche, care îmi făcea cu ochiul! Iar acum nu am febră, pe cuvînt!!!

pe cinci octombrie

2011-10-05T17:53:00.006+03:00

Mergeam astăzi spre poartă cu Gabi Mihalache şi ne făceam socoteala: "în câte suntem astăzi soro?" "Păi să tot fim în cinci octombrie", zic io. "Daaa, e cinci şi uite-te şi tu ce vreme frumoasă!", zice Gabi, şi tot aşa, tutuca cu de-ale noastre, până la Meteo, la 301. De ieri se simte un miros nemaipomenit de hoit în pădurice, ceea ce pentru noi înseamnă că cineva a "tranşat" problema celor patru-cinci căţelandri care erau gata să ne mănânce de fiecare dată când intram în raza lor vizuală. Trist!

A început şcoala, "copiii" de la Academia de Poliţie sunt prezenţi la datoria de a învăţa şi a munci pentru a deveni... nu ştiu cum se face, dar la ora trei şi ceva după amiază e plin de ei prin autobuz. Nu mai au şi ei program, treaba lor, problema e alta: ieri a fost kkrea Troiei în mai multe acte, vorba Floarei noastre, că era foooarte cald, autobuzul nu avea aceu (limbaj măăăă, aicea la mine), iar copiii erau o poezie: toţi cu mâinile pe sus, să să aeriseşte la subţiori - da' nasurile poporului muncitor cu ce sunt de vină că acolo de unde vin ei, apa se foloseşte pentru pus în vin? Puţeau frate fo doi, de mi-am cerut scuze în gândul meu la toată muncitorimea din Pipera pe care am bodogănit-o pe acelaşi motiv, ani la rând! Cireşul de pe tort a fost un băiat dă băiat frateeee, cu muci în freză evident, în Băneasa se mai poartă, care ne povestea el cu voce cel puţin tare, tuturor, recordul personal: şapte (7) restanţe a avut în vară şi trei (3) re-re-uri! El era de la judiciar, da' cică recordul absolut îl are unul de la jandarmi, cu patru re-re-uri. Acu să nu credeţi că aş face în gândul meu vreo comparaţie cu studenţi de la facultăţile civile, care trebuie să facă o facultate la zi pentru a fi siguri că nu se trezesc la fiecare schimbare de regim că nu au diplome valabile, trebuie să aibă şi de muncă fiindcă chiria/căminul/mâncarea costă scump şi mulţi sunt pe cont propriu...nuuu, şi nici nu vreau să spun că la facultăţile civile, unii studenţi nu ard gazul/gazele şi că îşi trec toate examenele din prima!

Eh, m-am încălzit cam rău, dar lasă că prea îmi lâncezeau creierii în cap!

Şi, la mare distanţă de toate astea, lumeşti, vreau să amintesc şi să îmi amintesc despre un prieten: astăzi se împlinesc 40 de zile de la o PLECARE! Drum bun, suflet al lui Jefe, oamenii se gândesc la tine!

gânduri complet împrăştiate...

2011-08-29T19:05:00.005+03:00

Am sta mult în faţa monitorului, nu ştiu dacă am avut ceva în minte, cred doar că am tot înghiţit lacrimi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la o mamă care acum îşi jeleşte feciorul, o mamă pentru care nimic nu va mai fi la fel de acum înainte. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la un copil frumos şi deştept, care de sâmbătă a întors spatele prietenilor lui, încerc să îmi amintesc când am auzit prima oară de Jefe, apoi scurta perioada când ne-am conversat pe bloguri...mă uit la poze cu fete şi băieţi frumoşi, care nu ştiu ce să-i mai spună prietenului care i-a lăsat...mă întreb de ce? Cum? Dar eu ştiu foarte bine că un copil care a plecat nu-ţi mai răspunde în veci! Eu îl plâmg pe Dănuţ de 25 de ani. Mama lui Alex îl va plânge de acum pe băiatul ei de 25 de ani veşnici! Undeva, alte mame îşi plâng copiii şi nu-i drept, nu asta-i legea firii!

Drum lin spre "locul cu verdeaţă", Jefe! nin se va gândi şi la tine când va aprinde o lumânare pentru copilul ei...

remember

2011-08-07T20:03:00.007+03:00

Huh, a trecut ceva timp!

Voi reveni, nu ştiu când, mi-e greu, nu ştiu de ce...
...a trecut 3 august şi nu pot să spun decât că ar fi putut fi 70...

Cam atât!

Cu Alexandra la Glăvăneşti...

2011-06-15T06:58:00.027+03:00

Pe vale

prin gară...

o perspectivă...

bine ai venit!

natură cu o mâţă...

...şi trandafiri

de sezon...

mmmm, bunătăţi de-ale Alexandrei

laptele proaspăt muls...

...şi ospăţul

Do cu o mâţă

...şi Lula cu gâştele ei

În deal

undeva, acolo, satul...

Daria şi Teodora

...tot ele

un popas...

"ardiţar focu ţâgaraaa..."

adăpatul

de Rusalii? (adică ...ai timp de stat, Relule? vezi că cineva este cu ochii pe tine!!!)

o pauza...Relu si musafira

tineretul din turma lui Relu

...şi prepeleacul...a rămas aşa de la moartea Taliţei...

perspectiva

Relu cu Doina şi fetele

hilarious

2011-04-28T13:42:00.002+03:00

La o consultare a traficului către bolgul meu se remarcă de departe că cel mai utilizat text de căutare este "ce să faci când simţi că nu mai poţi"...săracii oameni or fi desperaţi şi când cred şi ei că au găsit fericirea, dau peste un text, pe un blog...probabil unii mai şi înjură...fraţii mei, compătimesc alături de voi!
Al doilea ar fi "despre troiţe", unde, tot aşa, dă lumea peste ce nu caută. Măcar cu textul ăsta poate le-am schimbat unora pornirile, deşi nu prea cred...

dor de ducă

2011-04-28T12:45:00.010+03:00

Sensation - Rimbaud
Par les soirs bleus d'été, j'irai dans les sentiers,
Picoté par les blés, fouler l'herbe menue:
Rêveur, j'en sentirai la fraîcheur à mes pieds.
Je laisserai le vent baigner ma tête nue.

Je ne parlerai pas, je ne penserai rien:
Mais l'amour infini me montera dans l'âme,
Et j'irai loin, bien loin, comme un bohémien,
Par la Nature, - heureux comme avec une femme.

Daţi-mi o muiere care sa fi scris ceva asemănător...
...chestia este ca pe mine iar m-a luat dorul de ducăăăăă! Vreau să merg desculţ pe mirişte, să mă zgârii în paiele cosite, vreau înapoi "fâşia" dintre grădini, vreau Ponoarele, malul Jijiei, tot, tot...

Nu văd în faţa ochilor decât Glăvăneştii, deşi Rimbaud, Villon şi mulţi alţii aşteaptă, cuminţi ce-i drept, atenţie sporită. O să-i descurc eu cumva, că nu am ce face, dar pe urmă am nevoie de v-o lună, aşa, de vacanţă, pe care nu am de unde să o iau şi aşa mai departe...

...şi mă uit luuuung pe geam, şi aş vrea să fie gemuleţul dinspre "cuptior", pe unde dădeam cozonacii la copt şi îi primeam apoi, fierbinţi; bubuie boxele într-o maşină din faţa blocului şi eu nu doresc să-mi şuiere decât vântul printre salcâmi şi să bubuie doar tunetele dinspre Răuseni când vine furtuna

...şi să-mi bubuie mie capul de atâta învăţătură, meyyyyy!

o zi de luni

2011-04-18T21:24:00.003+03:00

Un drum de dimineaţă, la serviciul meu de zi cu zi, m-a readus cu picioarele pe pământ la propriu. Mai întâi mi-am amintit că am un loc de muncă în oraş, unde va trebui să merg iarăşi zi de zi cu metroul şi apoi, de la Romană ce vine mai întâi şi ajunge în Băneasa, m-am pus la curent cu ultimele "bârfe-şmenuri-şuşanele", am trecut prin furcile personale un nou manual, mi-am predat documentele şi am plecat. Pentru 10 zile lucrătoare voi fi accccaaaasssăăăă şi mă voi trezi dimineaţa când va voi organismul meeeeuuu!!!!

Am studiat păduricea în drum spre autobuz...săraca! Are urgent nevoie de o "toaletare", pe care sigur nu o va face nimeni. Sunt mulţi copaci morţi, despicaţi de furtuni, rămaşi fără ramuri, uscaţi de-a binelea; sunt atât de deşi încât o creangă mare, care s-a rupt probabil în timpul ultimelor vântoase din Bucureşti, nu a mai ajuns pe sol, ci s-a uscat atârnată de alt copac; totul arată ca o învălmăşeală de tineri-bătrâni şi îmi dau seama că după ce vor înfrunzi, va fi o bună perdea între Comandamentul Jandarmerie şi şosea, dar acum...

O haltă făcută la Piaţa Unirii mi-a dat romantismul cu, pardon, curul de pământ de nu s-a văzut! După cum bine ştiu bucureştenii, zona de Chei, pe partea cu Hanul lui Manuc este veşnic populată printre alţii, şi de persone care fac diverse sondaje şi care-ţi recompensează participarea cu cafea, ciocolată etc. Sunt unele condiţii legate de vârstă, în sfârşit, ca să n-o lungesc mai mult decât trebuie, o să povestesc momentul surprins de mine. Încă de departe se formase un grup în jurul unui copilaş de aproximativ trei ani. Ăsta halea o banană, se uita la lume şi îl cam durea la bascheţi de toate; drama se consuma între adulţi. La prima vedere părea că bunica acestui copilaş discută cu alte două tipe, care îl drăgăleau cu rândul p-ăsta mic; când am ajuns aproape de ele, mamaie tocmai interoga "câââât? adică cum, io să dau?". Alea au răspuns afirmativ şi atunci mamaie a înşfăcat copilul de mână şi plecat spre gura de metrou, strigându-le "adică io-mi espun copilu, io vă ajut şi tot io să dau şi banuuuuu? eiiii, futu-vă-n gură să vă futttt!" şi cu cel mai dulce glas din lume "hai mamaie, hai în parc, dă-le-n morţii lor p-astea...". Metroul a venit la vreo şase minute după ce am ajuns pe peron, aşa că a ajuns şi perechea mamaie-copil şi am putut să îi privesc. Nu, nu erau din acea etnie slobodă la gură (sau care altfel decât cum am redat nu ştie să se exprime). Am urcat în vagonul relativ gol şi cum copilul era drăguţ, o fătucă i-a zâmbit şi atunci mamaie, dând din umeri, s-a simţit obligată la o explicaţia "ce să fac, mi-am luat ocupaţie că banii aştia..." şi tot aşa, până la Brâncoveanu, a povestit în gol. Era "bona" copilului!
M-au trecut apele dându-mi seama pe mâna cui au dat acei părinţi copilul, ce loterie extraordinară este alegerea unei persoane care are în mână o viaţă, iar nu o mătură cu care face fain-frumos o scară de bloc vorbind cum îi vine la gura!

hăinuţe noi/*Paşti sau Paşte?

2011-04-16T18:47:00.012+03:00

Am mers prin piaţa de zarzavaturi, după multă vreme...piaţa noastră îşi schimbă hainele. Schele, tarabe noi de plastic, practice, uşor de intreţinut, pavele în loc de beton (oare cum mai merge afacerea cu bordurile şi alte produse de acest gen a domnului Videanu?), ce mai, vin Paştile! Până va fi gata treaba, toată lumea, comerciaţii vreau să zic, se înghesuie, se înţeleg unii pe alţii, solidaritatea de grup îşi strigă prezenţa. Mai greu mi-a fost mie să-l găsesc pe cel de la care cumpăr cartofi; restul zarzavaturilor le-am luat de pe unde am nimerit, pentru că forfota pieţei nu prea mi-a priit astăzi.

Mă întorc spre casă cu mere, cartofi şi verdeţuri, cu portofelul mai uşor cu 35 lei...în urma mea discuţie telefonică "da mamaie (era soacra am dedus), fă tu plachia şi fac io celelalte două feluri mâine (răspuns mamaie)...păi când pana mea să le fac atunci?". M-a depăşit, era o mămică tânără, draguţă, cu o puştoaică de 5-6 ani după ea. Începe morala către copilă "că io-ţi tot zic să te speli pe dinţi şi dimineaţa şi seara, da tu dai de doo ori cu periuţa şi gata spălatu, păi io nu te mai duc la dentist că m-a costat 5-6 milioane dantura (sic!) ta şi ce s-a ales de ea?" Fetiţa se uita în sus, spre mamă, mirată; nu cred că a înţeles mare lucru! M-am uitat şi eu la plasele mămicii: cam două kilograme de căpşuni într-una şi şoseţele roz pentru fetiţă în cealaltă...înnoire de Paşti!

*Reproduc acum lămurirea necesară, din cea mai crediblă sursă (pentru mine). Dar eu prefer să spun Paşti.

"(402-22.IV.1998) PAŞTI, scris de George Pruteanu

Bun găsit, stimaţii mei companioni.
Multă lume m-a întrebat cum se spune corect: Paşti sau Paşte. Răspund pe scurt astfel: sărbătoarea are în originile sale – dacă trecem de etapa ebraică "pesah" – şi acea azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alţi cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de "pască"). La plural, acest cuvînt face "paşti": o pască, două paşti, conform unei alternanţe obişnuite în româneşte, cum e şi în verbul a paşte: "să pască, să paşti" sau a naşte: "să nască, să naşti" etc. Aşadar, Paşti e pluralul de la pască. Resimţit, în mod normal, ca un plural, vorbitorii au căutat, cînd era vorba de sărbătoarea într-ale cărei zile ne aflăm, au căutat singularul, şi astfel a fost derivat singularul "Paşte", spunîndu-se, firesc, fie "sărbătorile de Paşti", fie "sărbătoarea Paştelui". Amîndouă formele sunt la fel de corecte, şi alte subtilităţi pe această temă nu au substanţă, e o falsă problemă.
Spre a vă convinge suplimentar că aceste două forme sunt folosite aleatoriu, ori una ori alta, fără vreo deosebire de sens, am cules din din Dicţionarul limbii române al Academiei (dicţionarul tezaur), cîteva atestări ale cuvîntului în limba veche, unde le găsim în mod egal pe amîndouă. La Coresi aflăm "Paştile" ("Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie"), ca şi la Varlaam ("mieluşelul Paştilor"), dar în marea Biblie de la 1688 găsim "Paştele" ("Va face Paştele Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi"). Venind mai încoace, la Coşbuc găsim "Paşti" ("Era după Paşti şi era un timp bun"), dar la Negruzzi, Hasdeu sau Delavrancea, "Paştele": iată un citat din Hasdeu: "Ţara mai întîi de toate; Paştele mai pe urmă!"). Şi la scriitorii moderni găsim ambele forme, aşa că, repet, sunt deopotrivă corecte, una fiind percepută ca singular, alta ca plural.
În aceeaşi ordine de idei, aş mai avea de adăugat că există şi un nume de persoană, destul de frecvent în multe ţări, inclusiv a noastră, legat de sărbătoarea Paştelui. E vorba de numele Pascal, foarte obişnuit în româneşte sub forma Pascu. Iniţial, el era atribuit îndeobşte celor născuţi în această perioadă. Originea numelui e uşor depistabilă: ea se află în adjectivul latinesc paschalis (derivat din substantivul pascha) şi care înseamnă "pascal", "de Paşti", ceva care ţine de sărbătoarea Paştilor. În documente româneşti, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim deja varianta autohtonă Pascu.
Cu ce să închei mai bine, decît cu un gînd frumos şi nobil?:
"Omul nu este decît o trestie, cea mai plăpîndă din natură: dar este o trestie cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decît ceea ce-l ucide, pentru că el ştie că moare".
Acest gînd a fost pus pe hîrtie, acum peste 300 de ani, de marele filosof francez Blaise PASCAL."

familie

2011-04-14T18:28:00.005+03:00

Din familia mea mare şi plină de fomei frumoase şi talentate, astăzi îmi face plăcere să vorbesc despre două nepoate: Daria şi Natalia.

Daria este copila cea mică a fratelui meu, o zgâtie fără pereche, frumoasă, deşteaptă şi foarte harnică; încă de când era foarte mică cei de la Glăvăneşti se puteau baza că orice obiect de uz gospodăresc rătăcit va fi găsit de ea, niciodată păsările nu vor sta fără apă în treucă sau porcii fără buruiană; Daria dădea deşteptarea cu fraze de genul "da voi nu auzâţ cî ragi vaca, trebuie mulsî" "o dus careva grăunţe la pui" "Doinî-hăi, da tu nu dai apă la oi" etc. A rămas de pomină şi de amuzamentul tuturor întrebarea ei de când avea vreo trei ani: am sunat pe telefonul Mămicăi pentru că voiam să vorbesc cu Flori, mi-a răspuns Daria şi la rugămintea mea "spune-i lu nana să îmi dea un telefon" mi-a răspuns candid "da di ci, tu n-ai???". Acum, că a mai crescut este un om de bază în familia lor, iar în viitor are Relu cu ce se mândri. Tot mai mult ne dăm seama că Mămica a rămas definitiv în gospodărie prin Daria.

Natalia este fiica Cameliei. Este o frumuseţe de fată, deşteaptă şi talentată (aaaa, Musilina, am văzut nişte paint-uri de-ale tale extraordinare, de care nu ştiam), bucătăreşte cu mult zel (în acest domeniu, sora ei, Maria, obţine rezultate mai bune, dar este şi mai mare) şi confecţionează, origămeşte, nu ştiu cum să zic altfel. Multe chestiuţe sensibile au modelat mânuţele ei; astăzi mi-a trimis o poză cu lebăda confecţionată şi donată în scop caritabil.
În rest, noi două mai dezbatem unele probleme ale limbii franceze sau române, iar suprizele pe care mi le fac amândouă, şi ea, şi Maria când îmi trimit pentru cafeaua de dimineaţă dulciuri preparate de ele, mă încântă întotdeauna.

Ei, dar mai avem, nepoate vreau să zic, verişoare, mătuşi, despre care am mai scris şi voi continua să scriu, pentru că întotdeauna gândul lor, vorba, câteva cuvinte scrise în momentele mai puţin bune ale vieţii mele, m-au revigorat şi m-au adus pe linia de plutire.

Băieţilor, nepoţi, verişori, frate, deşi sunteţi puţini, am eu grijă şi de voi păzea!

orgueil et prejuges

2011-04-11T23:32:00.002+03:00

Pentru ora asta doar atat! Si un oftat!

nori

2011-04-11T18:46:00.007+03:00

Erau atât de pufoşi şi de albi norii pe cerul albastru, astăzi la întoarcerea mea acasă, încât am căzut iar în acel butoi şi mi-am amintit de excursiile mele cu Tata, "la deal", la cosit. Plecam de obicei cu coşul căruţei gol, doar coasa strânsă, "ca să nu se taie fata", traista cu cutea şi un ciocan, şi un ţol (preş) dungat, tot aşa, să nu stea fata direct pe scânduri. Mă întindeam pe spate şi mă holbam la cer, iar atunci cand erau norii aştia albi şi cu gust de vată de zahăr, mă mieunam "Tatîîîî, io-ti cum îs norii, ci bini ar fi sî mă sui şî eu pi unuuuu". Şi Tata mustăcea şi spunea "lasî cî îţ faci tata norişor acuş..."... Şi se apuca de cosit, şi umplea căruţa cu otavă, arunca ţolul deasupra şi ... gata norişorul! La intoarcere stăteam pe burtă, peste "norul" de iarbă şi alegeam flori, sugeam tulpinuţele fragede şi dulci de la tot felul de buruieni, aroma ierbii cosite era absolut îmbătătoare (că tot se vorbeşte zilele astea foarte mult despre etno-botanice) şi până ajungean devale, trăgeam şi un pui de somn!

păcat

2011-04-10T16:45:00.010+03:00

Ceea ce urmează este pe deplin adevărat; eu o ştiu la a treia mână, aşa că nu mi s-a părut deformată de Povestitor, mai ales ca pe Protagonist îl cunosc. Aşadar întâmplarea, dialogul mai exact, a avut loc într-un prag de noapte, când Fini, Fine, Vecine şi Vecine, vegheau pe Naşă care trăgea să moară:
Protagonistul (căruia îi venise rândul la veghere): Auzi brei naşe, mata de când a murit naşu, ai mai avut brei, om?
Naşa (Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească), cu glasul unui muribund, fireşte: nhhhuuuu, n-am mai avhuuuut!
Corul Babelor care vegheau împreună cu Protagonistul, vecine şi prietene ale viitoarei răposate, (dând din mâini, atotştiutoare): O mai avuuuut, o mai avuuuuut!

Naşa, săraca, a murit în zori, dar dilema Protagonistului a rămas!

Pare morbid, dar eu, ori de câte ori îmi aduc aminte, mor de râs! Asta e, sunt păcătoasă!

fashion

2011-04-05T17:53:00.009+03:00

A fost odată...îmi amintesc de anii 75-80, studenţia Aureliei şi a lui Florin. Parcă văd pletele, vorba nu ştiu cui "pi la spati niş nuţ dai sama dacî-i fată sau băiet...", pantlonii evazaţi, fustele cloş, scurte bineînţeles...ei, da, şi jeansii! Era Copoul plin de pletoşi şic, fetele experimentau coafuri, făceau schimb de haine, erau căminele din Puşkin adevăratele buticuri ale Iaşiului!
Se vindea şi se cumpăra orice: de la lenjerie intimă la mohair, de la cămăşi cambrate la lodenuri culoarea oului de raţă. Mă gândeam zilele trecute la asta văzând în metrou patru puştoaice îmbrăcate taman ca în anii de care vorbeam, coafuri asortate ...erau cool!

M-am amintit astăzi, când am primit un link pe care îl arăt şi eu cui mai trece pe aici.

chestii

2011-04-03T07:58:00.012+03:00

*Înmuguresc teii pe strada mea!
Este o stradă frumoasă, deşi mulţi ani, foarte mulţi după ce ne-am mutat noi aici nu a fost asfaltată. Plăcile de beton cărora le expirase perioada de utilizare datau probabil de pe vremea când zona era şantier. Acum dispare şi ultima mărturie a ceea ce a fost pe aici: fundaţia uneia dintre casele care prin anii 80, sigură şi solidă, înfrumuseţa zona. Maidanul de vizavi de grădiniţă, unde au jucat băieţii fotbal în copilărie, un petec verde printre urâţeniile de blocuri în care trăim, maidanul zic, s-a umplut! Mai întâi maşinile de care nu mai ai loc în oraşul ăsta (nu o dată am constatat că românul se lipseşte de orice, se infometează pe el şi pe copii, dar să aibă maşină bengoasă "la bloc") şi garajele aferente. După ce au dispărut garajele, un "dezvoltator imobiliar" a început săpăturile şi ridicarea a ceva ce în final va fi...un bloc! Unde se vor mai inghesui câteva zeci de amărăşteni, bucuroşi că au o casă, vom mai avea câteva zeci de vecini, grădiniţa va avea acoperire 500% şi tot aşa!

Vara, când teii sunt înfloriţi, după o zi pe care numai în Bucureşti o poţi avea, adică sufocantă, o zi în care simţi că îţi ies ochii de căldură, de praf, de cele mai multe ori de vânt, într-o asemenea seară de vară mirosul florilor de tei se răspândeşte prin cartier, acoperă două-trei străzi, şi atunci închid ochii şi îmi spun că mă plimb prin Copou. Nu stiu care mai este starea teilor pe acolo; teii noştri au fost aprig jumuliţi sub pretextul înfrumuseţării coroanei de către nişte tunzălăi de la ADP, primăvara trecută. M-am certat zdravăn cu multă lume, inclusiv vecini, mai ales atunci când au venit cu argumentul că "atâtea crengi vecină, se pot rupe şi pot cădea peste moaşinăăăăăă!"

*Am citit de dimineaţă, în Adevărul un articol scris de Adrian Georgescu. Dacă cineva îşi propune să scrie un roman despre violenţă şi neam-prostie (asta, indiferent despre ce naţie am vorbi), poate să folosească uşor drept schelet ceea ce scrie AG.

*Oarecum în legătură cu unele idei din articolul lui AG, ieri m-a amuzat (pentru că altfel m-ar fi scos din răbdări) o discuţie între două mămici. După ce una dintre ele a purtat o scurtă, dar categorică discuţie cu plodul la telefon - n-am tras cu urechea, vorbea ea în gura mare - în care l-a somat să se uite la televizor, să se joace la calculator "canter" sau să se dea cu capul de pereţi, orice, numai să nu facă tema până nu ajunge EA acasă, pentru că altfel iese o porcărie, nu o temă de nota 10, dar zece, spus apăsat şi cu mândrie maximă; după această discuţie telefonică deci, a început conversaţia între cele două, care era de fapt un monolog al primei, semi-întrerupt de timide aprobări din partea celei de a doua. Redau aproximativ: "Pei ce crede el că îl las de capu lui, că dacă l-aş trimite cu tema scrisă de el ar loa numa doi că dacă vezi cum porneşte la scris tre-să rup foaia şi să scriu eu că pot să îl pun să scrie osută de foi şi tot degeaba că i-am zis lu prostu de ta-su că cu tine seamănă mă, da nu-l las io, păi eu de aia muncesc şi ia-i calculator, adidaşi de care vrea el, ca să aibă şi el să nu se simtă mai inferior ca alţi copii, pentru ce credeţi voi că mă sacrific io mă? Pei tre-să le facă educaţie fată, nu poţi să îi laşi aşa ..." Da!

*Este frumoasă dimineaţa asta, puţin înnorată, cred că totuşi va răzbi un pic de soare; îmi place că au înflorit zarzării, aproape toţi copacii din grădină au înmugurit, corcoduşul are chiar frunzuliţe mici şi o mulţime de boboci, am vazut şi câteva magnolii înflorite la Şosea; mici bucurii oferite de natură, peste Fukushima, peste Afganistan, unde Forţele Aeriene Române tocmai au preluat comanda Aeroportului din Kabul şi ororile despre care tocmai am aflat, peste apropiatul an 2012, peste toate!

UPDATE la "ochi"

2011-03-30T16:40:00.006+03:00

Special pentru nepoata mea Natalia, zisă şi Musi, pentru fericirea ei, pentru împlinirea, tinereţea şi frumuseţea ei (şi altele, fără număr, desigur), să-l găsească pe Făt-Frumosu' care să ştie s-o preţuiască pen'că altfel va avea de furcă cu mine (el!), pentru că i-a plăcut atât de mult Ochiul lui Horus, ie-te că mi-am luat de samă şi l-am adus din nou aici. Să ne poarte noroc, familie de gagici mişto ce suntem!

ochi

2011-03-29T18:07:00.009+03:00

Am primit un cadou!
Nu este ziua mea, nu este nici un eveniment care să fi fost pretext de cadoriseală, ci doar talentul Elenei, care iese câteodată (cam rar, după părerea mea) din matcă şi produce frumuseţi! Aşa s-a creat logo-ul pentru ceea ce a fost Ochiul Ninettei şi a rămas doar nin. Şi aşa vor rămâne, şi blogul, şi logo-ul!
Mulţumesc, copilă!

*pozele sunt făcute de alt "talent" al meu, Adi.

pereche

2011-03-25T19:08:00.003+02:00

M-am uita după ei, dar nu au apărut! Perechea de guguştiuci care se giugiulesc prin copacii din faţa casei mele întârzie, sau poate nu e timpul...eu îi aştept, îmi place de ei, îmi plac guguştiucii de mică; era plin prin sat de ei şi mă minunam grozav când îi auzeam "cântând" fără să li se mişte vreo pană! Când mergeam la Andrieşeni, după ce urcam panta cu lutăriile, "la Jîdovină", cum i se spunea, se deschidea panorama străzii principale, cu trotuare marginite de arţari, raiul guguştiucilor. De fapt, cum aud primul cântat, imaginea asta îmi apare în faţa ochilor. Acum totul s-a transformat pe acolo; în afară de lutăria care nu poate fi transformată fără unele riscuri, cred, străzile nu mai sunt la fel, aerul nu mai este la fel, oamenii nu mai sunt aceiaşi!

Olecuţî di şî dispri comunicari!

2011-03-24T21:50:00.005+02:00

După două zile fără net am aşaaaa, un sentiment de nu-ştiu-ce; mai zilele trecute am ieşit în oraş şi am constatat că mi-am uitat telefoanele acasă. Eram la metrou, nu mai aveam timp să mă întorc, dar mi-am dat seama după ce am urcat că sunt fiica-ploii: nu ştiam cât este ora (că nu port ceas, se ştie), nu puteam comunica cu nimeni, nici să ştiu dacă nu am întârziat, nici să anunţ că întârzii, nici să fiu anunţată...vai!

M-am obişnuit cu mijloacele de comunicare rapidă şi le folosesc excesiv, ba chiar am pretenţia ca toată lumea să "lucreze" măcar în acelaşi ritm...
Nu am mai scris o scrisoare de mînă, nici măcar una de felicitare, de muuulţi ani, acum am telefon, blog, net, netu are FB şi mess unde ne transmitem urări, de multe ori nu dăm nici măcar telefon...vai! (Iată de ce admir "ne-civilizaţia" americană: de ani de zile Kim şi Mike ne felicită în fiecare an de Crăciun şi de Paşti, cu scrisori frumoase, despre familie, despre naşterea copiilor, cu felicitare scrisă de mână, poze, cu ei şi copiii...iar eu, noi, nu catadicsim decât câte un e-mail pe an, câte un like pe FB...vai!).

Astăzi este ziua Doinei, sora noastra mai mică şi fina mea...ei, am sunat-o de dimineaţă!!! Am fost încântată să-l aud pe Pavel "sî eu cu nana vobec" "si fasi nana?" "i jiua lu mama" "mejim în oras" etc. Dragul de el, un "şesilici", cu mamă "şeptilică" (aşa se spunea pe la noi celor născuţi prematur, mă rog, erau mai mulţi şeptilici, Pavel este un şesilici-izbândă a doctoriţei Stamatin de la maternitatea Cuza-Vodă)...La mulţi ani, fată-hăi!

scurte, de duminică!

2011-03-20T16:05:00.006+02:00

M-a impresionat Oana astăzi vorbind despre Viorică!
Nu i-am spun, eu cred că Viorică i-a fost "sursa" pentru Urechile..., tot timpul preferi să crezi că cineva care nu se mai întoarce este într-o lungă călătorie...şi e frumos aşa! Fie că este om sau vreo vieţuitoare cu care ţi s-a intersectat la un moment dat viaţa. Ei, şi nu în ultimul rând talentul Oanei de a scoate tot ce e de scos dintr-o situaţie...jurnalistul, deh!

Ziua de astăzi este moroncită, cum ar fi spus Tata, deja s-a înnegurat cerul, zici că acu se va dezlănţui potop de vară peste Bucureşti. A început să se înfigă şi un vânticel băţos printre crengile corcoduşului din faţa ferestrei (gutuiul în aveam în faţa geamului din vechea mea cameră şi da, îmi este dor de el uneori), tare mi-e că mâine dimineaţă îmi va trebui sanie ca să ajung unde trebuie.
Elena are întâlnire cu gagicile, Adi învaţă (cică!), a vrut să mă păcălească să îi dau hrană dar nu a reuşit! I-am desenat o hartă spre locul unde se află oale şi crătiţi pline şi a plecat să presteze, deşi i se pare sub demnitatea lui de ...hm, bărbat, să îşi pună singur în farfurie. Asta e, astăzi negrişorul e liber! Cristi a plecat la Recursul..., aşa ca sunt şi eu prin zonă :D.
O aştept de Anda, care vine în vizită, vrea să o vadă pe nannna :)).

Eu? Cred că bine, merçi de întrebare!

Na-vă!

2011-03-17T19:13:00.001+02:00

Gata fa, aveţi!
Ce să spuuun, nu erea frumos ăla cu cărţi, iete că v-am pus păsărele şi să nu vă mai aud. Şi OCHIUL, he-he-he, OCHIULLLLL care vă vede dă suuuus, vedea-v-aş prim ministrese!

Vacile Domnului

2011-03-16T21:22:00.007+02:00

Toată lumea le ştie şi nu cred că este loc în ţara asta unde să nu le întâlneşti!

Astăzi însă, o zi frumoasă şi foarte însorită, a fost o adevărată invazie. Erau peste tot! Printre frunzele putrede, rămase acum fără zăpada care le proteja de lumină şi soare, pe trunchiurile copacilor, pe aleile răscolite de rădăcinile roase ale copacilor, pe pereţi...

A trebuit să fac un drum între două clădiri ale locului unde îmi petrec vremea de aproape o lună de zile, şi am acum pe conştiinţă sufletele câtorva insectuţe care nu au avut nici o şansă sub tălpile mele! Mi-a părut rău, dar nu am avut ce face, nu veam cum să le ocolesc şi atunci am închis ochii şi, cu paşi cât de mari am putut, am fugit printre ele, peste ele...pentru toate vacile Domnului strivite, aduc o buburuză veselă şi îmi cer iertare!

Via "de la deal"

2011-03-16T20:10:00.007+02:00

Alt skin; cum Elena îmi tot spune de câteva zile ca "am băgat ceva cocălăresc" ceea ce am aprobat pozitiv, mi s-a ridica aşa, deodată (pe desupra viilor) să bag altceva, de impresie. Şi cum tot românul, are n-are treaba, da' are bibliotecă, zic să arăt şi io în rând cu lumea şi bla-bla-bla, a rezultat asta. Nu o să ţină mult, sunt pusă pe schimbări!!!

Citând mai sus ceva despre vie, mi-am adus aminte de via noastră de "la deal". Vai Doamne, era atât de frumos acolo! Toate frumuseţile astea ale copilăriei, pierdute acum, întorc cuţite în răni oricum dureroase...

Via de care vorbesc, o moştenire a fraţilor Pascaru, deci Tata, bunicul Gheorghe adică, şi moş Anton, fratele lui mai mic, era o oază de frumuseţe printre lanurile de grâu, de pop'şoi sau de răsărită cultivate pe coastele însorite dinspre Cracalia. Era o vie mare, pe rod, cu tot felul de soiuri, pentru că la noi în zonă, la vremea aceea se "purtau" viile hibride. Nu ştiu cât era de bine pentru băutorii de vin (deşi nu-mi amintesc despre Tata sau Tăticu să ducă vinul la ureche), dar pentru noi, plodurile, era minunat. În primul rând era un spaţiul perfect pentru joacă şi relaxare! Exista un nuc mare, o suprafaţă cu iarbă, la fel ca şi aleea dintre cele două bucăţi de vie, iar amestecul de tot felul de struguri, cu perioade de coacere diferită, cu gust diferit, ne dădea siguranţa că nu sunt alţi copii mai fericiţi decât noi.
Pe aleea dintre vii, în partea dinspre "cel dinsus", cum i se spunea lui moş Anton, era coliba, ridicată de Tata, îmbunătăţită în fiecare an, dotată cu bancă, bancuţă, saci de iută, fân pentru saltele, sculele Tatei pentru cal şi căruţă etc. Acolo îşi cam petrecea vara, "la păzât", deşi nu erau vremuri în care să se fure în mod barbar; un strugure, doi, câteva nuci, o repriză de vorbă erau dăruite oricui îşi manifesta interesul şi dorinţa...eheheiii, şi erau destule lelici suflecate pân'la brâu, care aveau loturi de prăşit şi de cules prin zonă! Unde mai pui că porumb copt ca Tata nu prea găseai să "alcătuiască" altcineva pe acolo, iar dacă mai pun la socoteală fântâna cu ciutură şi bardacă, păpurişul, pârâul unde îmi executam partidele de pescuit cu mâna şi unde vieţuiau păsări şi animăluţe de apă de toate felurile, pajiştile nemărginite, perspectiva spre Prut, Observatorul, Crama, iată o lume sadoveniană, care a apus probabil, o dată cu plecare Taliţei, cum frumos şi atât de dureros spunea Alexandra aici.

Îmi place...

2011-03-13T19:04:00.005+02:00

... că se măreşte ziua, simt nevoia de multă lumină de o bună bucată de vreme! Sau poate că bate lumina primăverii altfel în noua mea cameră, se poate şi asta, aici e şi soare uneori.

După câţiva ani buni de locuit în Militari, cu soarele în ferestre de dimineaţă până seara, cu căldura aferentă, venirea în Berceni, casa orientată spre umbră, răcoarea din timpul verii au fost toate ok. O vreme! Acum, aşa cum îmi doresc să plec, să mă mut în Iaşi sau pe aproape, tot aşa îmi doresc să văd soarele în casa asta orientată altfel. Parcă şi praful de pe rafturi sau paianjenii din colţuri se văd altfel pe lumină, sper ca atâta dorinţă de lumină să nu însemne că mă îndrept spre Întunericul Veşnic!

de dimineaţă, de primăvară!

2011-03-13T08:56:00.014+02:00

Să fi revenit la normal? Poate! Aşadar, o dimineaţă frumoasă, de aici, din scaunul meu de lângă fereastră. Deschid, cum altfel Messengerul, Yahoo-mailul, Facebook-ul, apoi ziarele. În ordinea asta; nu am mai făcut-o de mult şi plăcerea de a reveni este sublimă.

Şi, cum cotidienele nu au decât câte un subiect, bineînţeles acum Japonia despre care mie îmi place să citesc cu totul altele, trec la partea "fină" a lucrurilor. Adică la asta şi asta. Pe la care nu am mai trecut de mult, nu ştiu de ce ... citesc, mormăi în barbă, dau like-uri, înjur (iartă-mă, Doamne), recomand unele articole, adică tot ce făcea nin şi înainte. Înainte de ce? Chiar aşa, înainte de ce? Înainte de tăcere, fireşte, şi să nu mă acuze de plagiat urmaşii lui Sabatto sau chiar Alexa Visarion. Nu am vrut să fur nimic de data asta, pur şi simplu aşa mi-a venit.

Este frumos afară, privit tot din spatele ferestrei, dar soarele care a spus de mult "Bună dimineaţa" îmi dă încredere. A început sezonul moto, adică neliniştea mea de fiecare zi, Adi şi-a scos bicicleta, altă frământare.

Acum o aştept pe Oana la cafeaua noastră de duminică, poate vine, deşi ştiu că este ultra-ocupată şi poate emoţionată acum ;).

Începe un alt anotimp, mă scutur de rămăşiţele iernii, toate câte au fost, aşa cum au fost, îmi admir noile fire albe care aproape ca nu mai au loc de cele vechi şi mă gândesc la renaştere. De fapt, mai degrabă la resurecţie (cu r mic, desigur!).

Să avem o primăvară frumoasă , dragilor!

2011-03-11T20:35:00.003+02:00

Primăvara lui Topârceanu mă emoţionează încă. Hai mă nu fiţi insensibili...şi pe voi, nu?

După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!

miros de primavară?

2011-03-11T17:34:00.004+02:00

Astăzi, la întoarcerea acasă, am gasit Bucureştiul într-o lumină nouă, de fapt într-o lumină. De primăvară cred, străzile sunt aproape peste tot uscate, aproape că ţi-e ruşine că eşti îmbrăcat gros, că mai ai fularul la gât şi mănuşile în buzunar. Aştept o izbucnire de verdeaţă după atăta ninsoare care nu mi-a displăcut, se ştie, dar din drag de Oana, de toţi sărbătoriţii mei de la sfârşitul lunii, zic şi eu "Haide primăvară, vino!"

Aştept să mă întorc la serviciu în Băneasa, nu vreau să îmi scape revenirea la viaţă a prietenei mele, păduricea dintre staţii. Chiar mi-e dor de imaginea aceea a soarelui care încălzea albinuţele pe trotuar, a fost înduioşătoare dacă nu am reuşit să o uit. Mi-e dor de zumzăială, de fluturi, de gâze, de cucută şi alte buruieni, de mirosul lor sălbatic. Heeeiii!, beiiii, am zis primăvară, da? Vara încă nu o vreau!

Hmmm, iată ceva ce mi-ar fi plăcut să trăiesc:

Have you ever seen the rain?

2011-03-10T18:29:00.002+02:00

Ei?

Şi a veniiiit!

2011-03-08T09:23:00.004+02:00

... 8 Martie!
Pentru cea mai fină finuţă şi pentru cea mai finuţă fină, cu toată dragostea, de la nannnnnaaaaa!

La mulţi ani, frumoaso!

and oscar goes to ...

2011-03-06T18:10:00.019+02:00

... eu i l-as fi dat mai de mult!

Pentru orice, pentru mutrita asta de rebel-inger

sau pentru acest Vermeer care nu va mai fi la fel facut de altcineva

Si nu in ultimul rand pentru asta, care ma baga pe mine-n boale, vorba romanului:

Astazi m-am delectat si cu Colin Firth; de maine imi va iesi pe ochi pentru inca trei saptamani, probabil.

d-astea!

2011-03-06T15:36:00.001+02:00

... pai, si s-apropie
si s-apropie o ziiiii!
Nu spui care, ce si cum, voi spune la momientul potrivit! Stati p'aproape, fii cu ochii in patru etc.

on ira...

2011-03-02T19:17:00.007+02:00

on ira où tu voudras, quand tu voudras
et on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort
toute la vie sera pareille à ce matin
aux couleurs de l'été indien

aujourd'hui je suis très loin de ce matin d'automne
mais c'est comme si j'y étais
je pense à toi
où est tu?
que fais-tu?
est-ce que j'existe encore pour toi?
je regarde cette vague qui n'atteindra jamais la dune
tu vois, comme elle je me couche sur le sable
et je me souviens
je me souviens des marées hautes
du soleil et du bonheur qui passaient sur la mer
il y a une éternité, un siècle, il y a un an

Nu stiu precis de ce, dar de aproape patru ore mi se falfie pe retina tabloul asta al lui Gauguin, insotit de coloana sonora a cantecului lui Dassin.

Imi amintesc de vacanta de vara din 1980, de vestea mortii lui, cand am bocit pana m-a luat taticu la alergat prin curte, insotindu-se evident de 345 de manastiri implorate sa-i explice lui cine e "jodasan dupa care boceste asta".
Sunt putin cazuta in butoiul acela proverbial? Se vede ca da!

martisoare

2011-02-28T20:44:00.015+02:00

Maine este 1 martie si vreau sa las martisoare pentru fete!
Cu toata dragostea ce le-o port, penru cele mai mici nepoate, Daria si Teodora, de la matusha (moldovence mititele ce sunteti voi!)

Pentru surorile mele, in ordine descrescatoare, Camelia, Mihaela, Flori si Doina, cu drag de la tzatzaia, ia de primiti

Pentru Alexandra, sa iti inchipui ca este confectionat de mine, stii ca pot :D

Pentru Elena asa, stie ea de ce ;)

Un martisor pentru prietenele mele Dani, Oana, Alina, Larisa, Andra, Zaman Sadika, pentru cumnata mea Doina, pentru alte prietene care acum sunt mai aproape sau mai departe, cu drag

Ha-ha-ha, Marie si Natalita, credeati ca v-am uitat, precis! Nooo, tusha va iubeste si va daruieste

Pentru matusile mele, Lula, Aurelia si Do care nu imi vad blogul, dar or fi informate, nu spun de catre cine, asa-i Cioli?

Si pentru nepretuitele trecute dincolo, gandul meu permanent la ele, pana cand ne vom revedea

2011-02-25T22:13:00.005+02:00

iata-l!!!
Il ascult de aproape doua ore, as spune ca ajunge. Sa mai ia si fetili daca le place :D

sailing

2011-02-25T22:00:00.004+02:00

Sunt praf! Sunt cam asa:

Am picat dintr-o data, asa cum pic eu uneori si inevitabil imi pun intrebarea existentiala "ce-i de facut cand simti ca nu mai poti".
Ca intotdeauna, voi gasi raspunsul si iesirea si de data asta, numai ca imi vine din ce in ce mai des sa execut o bagare de picior in unele locuri!
Dupa munca din ultima saptamana, si care va mai dura, in acelasi ritm nu-se-stie-cat, as vrea aici:

As vrea sa fiu copacul singuratic in bataia unui vant de "Sailing", as vrea sa ies intr-o recreatie. Cine se ofera?

Ultima sau printre ultimele?

2011-02-20T17:22:00.002+02:00

S-a întors iarna; tot ce mi-aş dori acum ar fi să ma aflu în căsuţa din poză, eu şi cărţile mele, să ningă la nebunie, să mă trezesc dimineaţa şi să găsesc ferestrele blocate de nămeţi! A, aş mai avea nevoie de lapte si cereale! În rest ... aproape nimic!

Şapte să fie!

2011-02-11T18:27:00.005+02:00

Am întârziat în onorarea unei invitaţii. O fac acum, dar s-ar putea să mai încurc borcanele; pe scurt, o leapşă despre şapte lucruri care nu se ştiu despre mine. Faza e că eu aş putea spune mai degraba multe chestii pe care nici eu nu le ştiu despre mine :D.

La punctu unu aş spune că multă lume nu ştie despre mine că când eu zic că mi se rupe, ruptă rămâne. Nu că sunt ofticoasă, dar nici nu uit, nici nu iert!
La număru doi: pe la patru-cinci ani am urmarit de la început pân-la sfârşit o autopsie făcută în curtea CAP-ului de la mine din sat. Fusese găsit mort paznicul, iar măcelarii de la Medicină Legală au întors de-a inversulea o uşă de lemn dezafectată, au pus-o pe două bănci lungi şi au prestat acolo, la faţa locului. Eu stăteam la bunici, eram la cel mult 30 de metri de locul faptei, băgată toată în gemuleţul bucătăriei de lângă "atiler". Nu spun câte mi s-au tras din vizionarea asta!
Apoi, la numărul trei, când eram copil spânzuram păianjeni: turnam apă în găuri ca să-i scot (erau nişte specimene mari de tot) îi legam cu aţă de ceea ce ziceam eu că-i gât şi îi atârnam într-o min-spânzurătoare facută tot de mine din rămurele. Nu murea nimeni din faza asta, că nu erau ăia proşti, scăpau cumva!
Patru: am fost printre puţinii copii, dacă nu chiar singura din cotul nostru*, care pescuia cu mâinile goale raci din Jijia, băgând mâinile în găurile lor din mal. Acum nu aş mai băga nici vârful piciorului în Jijia, nu din frică de răzbunarea racilor. Nu ştiu de ce!
Cinci: deşi pare inspirată de la Oana, mi-am amintit că în clasele mici mai trăgeam câte un gât din călimara cu cerneală.
Şase: urăsc băuturile alcoolice. Din cauza lor nu am putut avea relaţia pe care aş fi dorit-o şi pe care am fi meritat-o amândoi, cu tatăl meu. În final, asta i-a pus capac! Acum devin paranoică dacă cineva apropiat miroase a băutură îm preajma mea...
Şapte: am o decoraţie şi o diplomă de la preşedintele TB!

Ă??? M-am dat rotundă suficient!

Cum bine se ştie, eu nu o am decât pe Alexandra persoană cuminte în blogroll, aşa că i-o dau :)).

*cotul nostru - o parte a satului, rezultată dintr-o împărţire aleatorie după părerea mea de acum, nu ştiu de cine şi când făcută. Nu ştiu nici dacă se mai menţine, una peste alta, celor din cotul celălalt li se spunea pe atunci ţâgănăret ...

2 februarie 1986

2011-02-02T06:59:00.002+02:00

Amintiţi-vă de Dănuţ!

Batozisme!

2011-01-31T18:56:00.003+02:00

Când vă spuneam io că nu mai durează mult şi o să vedem "regulări" pe viu?

Bei nene, astăzi am crezut că o să fac moarte de om în metrou. Urc io de la staţia OPOOLA (prietenii ştiu de ce şi cum) şi mă aşez ca omul ostenit, în sesiune, chior de somn şi împrăşiat tot.
După ce am constatat că am vreo trei sute de apeluri nepreluate (pe drumul de dooşcinci de minute de la muncă pân'la Aviatorilor), de la Tita, de pe la creditori sau pana struţului mai ştie de pe unde, ridic ochii ca să nu pic în bot şi dau într-o batoză care mesteca. Covrigi. Şi mesteca..., vine Piaţa Victoriei, urcă lumea, băi omule, şi am bafta să apară un tanc de fomeie, mooooaaaareeeee şi înfăşată într-o plapumă d-aia chinezească de imită cojoacele româneşti. Asta avea pretenţia să stea pe un scaum pentru oameni cu dimensiuni normale cum sunt cele din metrou. Drept pentru care, bagă curu şi-şi face loc între mine şi un băieţaş, ne pune câte un cot în nas, că ea avea treabă ... scoate o pungă cu merdenele şi se apucă să clefăie. La propriu, iar aluatul acela se împrăştia ca la treierat, şi-n stânga, şi-n dreapta, şi pe haina şi pantalonii mei ... vita mai scutura din când în când de pe conovăţul ei, încolo, în faţă, ce gura măsii, zici că era pe maidan la Mihu! Aici intervine nervii mei, mă uit urât, da-i văd numai o dungă de făţău ... scutur şi eu alea de pe mine ... deci jur, dacă îmi rămânea haina pătată, aşa-i futeam o smetie peste mestecătoarea aia scârboasă de o găseau dracii ... şi ailaltă nu mai termina covrigii, a mâncat până a coborât la Piaţa Sudului.

Băi fraţilor, am văzut proaste care storceau coşurile de pe obrazurile fine ale prietenilor, da, în metrou. Că se pupă în toate felurile, nu mai spun. Sâmbătă pe la miază, tot în metrou una mânca direct din pungă aripioare picante, dar aşa, cu tot dichisul, gen supt oase, ronţăit etc. Se scarpină-n nas şi-n cur, şi în faţă şi în spate, se scobesc în dinţi (unghia de la degetul mic să trăiască!), ce mai încolo-încoace, aproape nimic din ce face omul în situaţii intime, personale, nu există să nu vezi pe stradă, în parc, în mijloacele de transport. Revin, pe când un act sexual, liber consimţit (nu aşaaa, oricum)? Hai, că eu am timp să mă uit; cincisprezece minute în metrou, douzeci şi cinci în autobuz, punem de o vizionare.
Brrrr, unde ej'tu 2012????

Mai citiţi beyyyyy!

2011-01-25T18:26:00.009+02:00

M-am dixtrat de dimineaţă!
Chestiunea a devenit cam aşa: ascultând eu de meteorologii care au anunţat îngheţ şi lunecuş (1), punându-mi ghetuţe cu glanţ, că deh, astăzi am avut examen şi nu se cadra să merg în bocancii mei de muncă (2), având nevoie şi de o cartelă pentru metrou (3) (asta a fost ultima), m-am trezit că ajung în staţie şi iau cu vreo două metrouri mai devreme decât de obiceeeeei! Bun, fauna ca fauna, partea masculină mai buhăită şi mai împuţită decât în tura mea obicinuită, apropo, poate îmi explică şi mie vreun cunoscător de ce unii se numesc human being, dar nu se simt ca put ... mă rog, partea feminină cu mult aur* pe deşte şi cu puţini dinţi în gură, vreau să spun că nu era o oră la care să pleci la muncă îmbrăcat în roz şi cu tocuri cui. Băbăeţ, şi unde nu urcă de la Eroii Revoluţiei (acolo e vad bun) o mare turmă de popor, între care se distinge un domn; nu ieşea în nici un fel din tiparul de mai sus, cu frumosul ziar click! Şi dă-i, şi frunzăreşte, şi caută, avea pagina lui preferată pe acolo, principalul este că a rămas pagina întâi la vedere, pentru trei ficiori, badigarzi între ei şi fiecare în parte! Titlul erea mare Şi-a făcut casă din sexul oral, sau pe aproape, da' sexul era sigur oral. Unul dintre ficiori zice "uite-o bey pe senzuala", altul "nu e mă, e crudu" şi tot aşa că o fi crudă, că n-o fi, băiatul cu crudu a încheiat aproape apoteotic, făcându-l pe celălalt praf "mai citeşte mă şi tu ziareeeeei (voce indignată)".

Acum eu mărturisesc cu mâna peste tot că am intrat într-o oarecare panică: dacă îşi cerea omul o părere "o fi senzuala, o fi crudu", eu habar nu aveam despre ce vorbea, s-ar fi uitat ăla la mine ca la un vierme, pe bună dreptate, nu?

Mai acum câteva luni, prin vară, la întoarcerea acasă, m-am aşezat lângă doua tăntici, una cam de vârsta mea, când scriam noi cu î şi nu cu â (are mare importanţă chestia asta în poveste) şi una tinerică, mai dincoace, de când cu â. Eiiii, şi vorbia fetilii, şi se căina, era vorba despre datorii la bănci (că despre ce vorbeşte tot românul de căteva luni încoace?). La un moment dat aia tinerică zice "am primit fată de la bancă că ne măreşte dobanzile"; ailaltă (aia cu î) îi şopteşte încurcată "dobinzile, fată, nu dobanzile"... vai de capul nostru!
Cine dezleagă problema, are din partea mea toată consideraţiunea (alooo, gagigile dîn gaşcă, alea de vă povestii deja faza, nu vă înscrieţi că vă descalific pe faţă!).

*aur - cunosc o tipă care, de când s-a măritat, este într-un permanent conflict cu aleaaaa, neamurile lui, ale bărbatului. Ei, într-un timp, când situaţia devenise foarte încordată pe acolo (locuiesc împreună) zice ea "băi, să-mi iau măcar auru de la ăştia!". Auru ăla era vreo câteva inele, cercei, lanţuri, chestiuni obijnuite, luate de mumă-sa când era ea încadrată şi banu era ban! Dar când pronunţi auru, cu accentul pe a ... ei, ia încercaţi, sună într-un anume fel, nu?

Poveste de seară, cu urechi, pişu şi altele

2011-01-19T16:43:00.008+02:00

Preferinţa mea pentru aerul curat şi rece mi-a adus, de-a lungul timpului diverse ... "împurlăieli", cum le-ar zice mătuşa Lula, adică au făcut pe unul sau pe altul să-mi adreseze cuvinte dintre cele mai variate. Cea mai drăguţă chestie a fost atunci când unul dintre colegii mei de biuro mi-a spus că am buşeuri ... mai păţesc şi câte o înfundare periodică a urechii stângi, cauzată de plasamentul acesteia strategic (cu tot cu posesoare, évidemment), între fereastră şi o imprimantă uriaşă cu un ventilator pe măsură. Ultima a fost anul trecut, in ziua când şi-a lansat Oana cartea (îmi aduc aminte că m-am băgat în faţă la autografe, ca să ajung şi la desfundat organul) şi sper să dureze trei ani, comme d'habitude!
Revenind, că nici nu mai ştiu de unde am plecat, deunăzi seara, pe la aproape 22.00 eream noi două fetele din casă în pat cu intelectul holbat în HP Bengescu io şi în Harry Poter fii-mea, când ce să auzi? Pe sub fereştile noastre, o voce dă mascul susura ceva de genul "hai mă, fă, mă odată să mergem sus". Hopaaaa! Noi cu urechile ciulite, noroc că aia bună a mea e pe partea care trebuia. C-o fi mă, c-o fi fă, cin'ţă fie, cin'ţă fie? Vecinul meu de la etajul ics se ruga de un javret încăpăţânat hai mă, nu fă mă ambiţie cu mine, fă odată ţâr să mergem sus, hai mă, nu fă anume că nu te mai scot de acolo (închisese animalul în grădină) hai mă, pişă-te odată (hopa!) şi tot aşa, până când bietul căţel, ori că nu avea de făcut, ori că e mai căpos decât ăl bătrân, a început să mârâie, din ce în ce mai revoltat.
Am pierdut la un moment dat firul discuţiei lor, că urmăream firul narativ dincoace; când am dat să mă concentrez din nou către afară era linişte şi pace. S-o fi pişat căţelul, s-o fi pişat pe el stăpânul, nu s-au mai auzit, plecaseră.

Ieri, din păduricea pe care o ştie deja toată lumea, da, aia pe lângă care trec eu în drum spre autobuz, şi care arată acum jalnic, o haită de vreu patru-cinci căţelandri s-au apucat să mă latre de departe. Şi dăi, şi latră, şi vino în goană s-o halim bey pe asta, până când au început să-mi vibreze timpanele şi m-am întors spre ei, zicându-le vreo două ;). Astăzi dădeau din cozi de la distanţă şi când m-am uitat la ei au făcut urgent stânga-mprejur. Sunt şefa lor de acum, e clar!

La mulţi ani!

2011-01-01T10:34:00.005+02:00

Probabil că sunt puţine dimineţi de-a lungul unui an, în care să mă trezesc atât de luminoasă, de optimistă ca în dimineaţa de 1 ianuarie! E drept că nici nu îmi prea amintesc aceste dimineţi decât de vreo trei ani încoace! În afară de cele când eram "la mama fată", cum se spune la români.

Nopţile de Revelion petrecute în vacanţe, la Glăvăneşti, erau aşteptate aşa cum aşteptam cireşii copţi, în luna mai. Erau MOMENTE! Întâlniri cu colegii din sat, cu prietenii, un casetofon, muzica anilor 70-80, o odaie goală în casa vreo unui bunic şi bâţâială până dimineaţa!
Cred că ultimul Revelion de care îmi amintesc (probabil şi ultimul petrecut în felul acesta), a fost cel în care dănţuiala a avut loc în casa bunicilor unei prietene. Bunicii nu mai trăiau atunci, ţin minte că a trebuit să organizăm delegaţie pe lângă tatăl fetei, ca să ne dea permisiune şi cheile ... aşa am intrat în casa pe lângă care am trecut toată copilăria şi de fiecare dată m-am întrebat cum arată înauntru. Acum era total depersonalizată, nu mai ţin minte dacă existau scaune, sau numai nişte băncuţe lungi de lemn pe lângă pereţi ... avea însă prize şi asta ne trebuia. Casetofonul avea combustibil, noi aveam casete, era perfect!

Dar nodul mi se pune, gros şi dureros, în gât. Este vorba de un urător pe care l-am avut în noaptea aceea! El obişnuia ca în noaptea de Anul Nou să meargă, aşa, de unul singur, să-şi ureze socrii, cumnatele, mai trecea pe la un prieten sau doi ... vinul şi ţuica erau din belşug, tocmai ce-i plăcea lui mai mult! A intrat în "discoteca" noastră, cerându-ne permisiunea să ne ureze, a tras o urătură lungă, bătrânească, a dat mâna cu toată lumea, nouă, fetelor, ne-a pupat mâinile ... obicei pe care îl avea, legat de cucoane, de ocazii, şi de care era foarte mândru, vezi adică, sunt eu un ţăran, dar ştiu să mă port în lume! Mai avea un obicei urătorul nostru din noaptea aceea: acela de a se prezenta corect, cu nume şi prenume şi de a aştepta de la interlocutor acelaşi lucru. Nu conta că îl cunoştea pe om de o viaţă, la ocazii precum asta, aşa credea el că este frumos. S-a prezentat băieţilor şi fetelor, fiecăruia adresându-i câteva cuvinte. Pleca de la un aparent moment de confuzie, gen "da dumnevoastre de-al cui sunteţi?" După ce personajul se mărturisea (spun aici, în paranteză, că el ştia perfect cu cine stă de vorba), se urau noroace şi alte cele şi se trecea de la acel dumneavoastră regionalizat, la "măi Costeluş", "măi Ionele", sau, acolo unde existau porecle, "tu eşti Butoi, aşa-i?", spre deliciul asistenţei. Se interesa ce muzică ascultăm, cum şi dacă ştim să dansăm şi dacă avem cumva muzică populară. Era, cum să nu fie, şi atunci invita o fată la dans, un stil de dans de prin locurile lui natale, Dămidenii de Botoşani, dans la fel de bătrânesc ca şi urătura, tropotit, mai mult pe loc.
Dansul acesta, deşi nu l-am deprins, îmi place, şi îmi place şi mai mult să-i privesc pe Relu şi Flori dansându-l împreună. Relu şi Flori sunt fratele meu şi una dintre surori, iar urătorul solitar era, poate cineva a şi ghicit până acum, tatăl nostru, Mitică Cozmovici fie-i ţărâna uşoară! Să le fie ţărâna uşoară şi mamei mele Natalia, este al doilea an în care trecem fără ea, copilaşului meu Dănuţ, care ar fi fost un ditamai bărbatul de douăzeci şi şase de ani acum, bunicilor mei Maria şi Gheorghe, părinţii mamei, Catinca şi Todiriţă, părinţii tatălui, şi altora de-ai mei, care au plecat mai de mult sau mai de curând!

Optimistă deci! La mulţi ani FAMILIE! Avem un an greluţ: câteva licenţe de dat, admiteri la facultate, căutări de job-uri, examene de tot felul, n-am uitat de examenul pentru permisul de conducere, ştie ea cine;) ... La mulţi ani!

dilematică

2010-12-16T10:26:00.004+02:00

Oare ce fel de bătrânică voi fi?
Întrebarea asta mi-am pus-o rău de tot ieri, la întoarcerea de la muncă. În 301, unde altundeva?
De cele mai multe ori mă întreb despre viitoarea mea faţă de băbăciune, privind asaltul şi primind coatele de la persoane în vârstă, la urcarea în mijloacele de transport în comun. De fiecare dată îi scuz în mintea mea, într-un fel sau altul, de cele mai multe ori spunându-mi că nu se înghesuie tineretul de seama mea ;) să le ofere un loc pe scaun ... dar nu mă pot opri să observ: de cele mai multe ori ţinuta contrastează cu modul îm care se poartă. Adică văd o ... doamnă în vârstă, aranjată, coafată, fardată, rujată, cu manichiura bine pusă la punct, poşetă, guler, tot, tot!!! Ei bine, cu cât e doamna mai gulerată, cu atât îţi dă mai abitir cu poşeta în coaste sau în freză, dacă ai avut tupeul să nu laşi liber scaunul pe care stai, sau dacă nu eşti cu ochii în patru ca să observi ce personalităţi mai urcă în autobuz şi să-ţi prezinţi omagiile sub formă de scaun gata încălzit, eventual pe partea pe care vrea doamna şi, Doamne fereşte, nu cumva să fie cu spatele la direcţia de mers ... nu are rost să mai scriu cum se poartă , prin contrast, o femeie în vâstă mai modestă, cu basma pe cap şi sacoşă de rafie.
Ei, de aici pleacă totul! Eu nu mă fardez, coafez, rujez dintotdeauna fiindcă aşa vrea cucu meu şi n-o să mă apuc mai încolo. Vopseaua de păr mi-o aplică Tita când nu se mai poate (deşi îmi doresc un concediu lung, în care să-mi crească doi centimetri de păr aşa cum e el, dîn capu meu, să mă tund periuţă şi să scap). Manechiura o fac în regie proprie, adică pun ochelarii, iau unghiera, tai, pilesc, o cremă de unghii, una de mâini şi gata! Pe de altă parte, nu port basma şi nici alt tip de acoperiş pe freză, indiferent de vreme. Tot din cauză de cuc, fireşte!
Singura potriveală o găsesc la bagaj: port cu aceeaşi indiferenţă şi o poşetă di cheli di puţî di maimuţî, şi o sacoşă de rafie, şi una de pânză, şi una de ...

Ehhhh, astea fiind zise, oare ce fel de băbuţă voi fi?

P.S. Pentru domnii în vârstă situaţia este la fel, dar aici şi cei guleraţi şi cei ne- se poartă la fel! La care se mai adaugă un damf de băutură, chiar şi dimineaţa la ora şase, o burtă revărsată peste ceafa ta de sărman etc

Maşini, ţâţe, noiembrie atipic

2010-11-25T08:43:00.012+02:00

Mă gândesc de câteva zile că ceva nu merge. Nu mă pot mişca şi gata. Şi apoi, în această mărită dimineaţă am revelaţia: nu-mi prieşte domnule, acest fel de a fi al lunii noiembrie! Noiembrie pe care-l iubesc eu se poartă altfel, acum nici că mai sper să-şi revină!

Zilele trecute am avut o conversaţie interesantă cu nea Sandu, tâmplarul. Era aproximativ 6.50 şi ne târam printre cabluri, băltoace şi noroaie, de la 301 spre pasarela care ne duce la muncă. Concluzia discuţiei a fost trasă de nea Sandu, care, după ce s-a minunat de traficul din/spre oraş la ora aceea şi se tot întreba "De unde doamnă are aştia, de unde are şi mă-sa, şi ta-su, şi bagabonţii ăia de copii toţi maşini?" a încheiat: "O munci toţi fire-ar a dreacu, da noi nu muncim doamnă?"

Tot din zilele trecute datează o interesantă, hai să-i zic discuţie cu generaţia tânără. Despre alăptatul copiilor! Ei, da, ştiu, nu mai am vârsta, nu de mine era vorba, hoooo! Ecsenţa era că, după cum îmi povestea o prietenă, există tendinţa de a se promova alăptatul copilaşilor cu orice preţ, şi mai ales prin executarea acestui act fiziologic, foarte normal de altfel, executarea zic, în cât mai public. Şi la Operă, dacă s-ar putea! Pe motivul (deşi eu, în mintea mea care acum, după unele păreri, o ia îndărăt, eu credeam că alăptezi pentru că este flămând sfârfâlică ăla mic) că ce, de ce să privezi copilul de dreptul lui de a vedea toată lumea ţâţa mă-sii ori de câte ori vrea ea! Bine, nu era chiar aşa exprimarea, dar concluzia nu poate fi decât asta. De ce? Păi de aia!
Aşa cum spuneam, orice femeie care în zilele astea ale noastre are fericirea să facă un copil şi să mai aibă şi cu ce-l hrăni, natural, păi îl hrăneşte nene, acolo, la ea acasă, ori de câte ori vrea s-o sugă ăla mic. Mai întâi că şi copilul are nişte ore de masă (pică deci motivul că ăla vrea non-stop), apoi, cu un copil care ARE* vârsta alăptatului nu pleci nenică la colindat Parisul! Sau dacă pleci, îl ghiftuieşti acasă şi iei cu tine un biberon cu ceai, din care îi mai dai să ţoşcăie când plânge sau se foieşte şi te deranjează de la probat ultimul model de bluziţă dân Castani.

*ARE = aud că unele disperate (că nu pot să le numesc altfel) alăptează încă la vârste de 19luni şi chiar mai mult, ba chiar unele dau doar ţâţă copilului la doi ani şi ceva. Făăăăăă, mai vorbiţi şi voi cu un doctor (da unul cinstit, nu ăla pe care îl sufocaţi voi toată ziua în cabinete, şi care, ca să scape, vă bagă ţâţa în cap), şi veţi afla şi cât timp este necesar alăptatul, şi în ce situaţie este musai să nu mai alăptezi etc. Hai, că am tras prea mult de asta, dar singura explicaţie pe care o am eu (care am crescut destui copii, cu tot tacâmul) este că astea nu au ce face frate! Majoritatea au părinţi şi bunici care sunt năvală pe ele, mă-sa îi găteşte, ta-su îi spală rufe, cu scutecele nu mai este o problema, Pampers să trăiască! şi atunci, ca să facă şi ea ceva, ce să facă? Dă ţâţă!

UPDATE: atâta m-am luat de ţâţele bietelor fete, că am uitat esenţialul! Există metode mult mai eficiente de a informa viitoarele mămici despre beneficiile alăptatului la sîn! Exagerările de orice tip duc la încăierări. Chestia asta publică cu alăptatul în parcuri este o exagerare; unele femei nu pot alăpta din motive independente de voinţa lor şi pot fi uşor rănite de "expozeurile" mai sus menţionate. Pă, ori suntem sensibili, ori nu mai suntem?

Auzi la ea!!!

2010-11-20T21:49:00.006+02:00

Am primit prin e-mail de la Mihaela, sora mea cea care, dacă-i zici de pw$%l#@ă, e în stare să te bombăne o săptămână, următoarele chestii care erau reunite într-un fişier intitulat Dicţionar român-român. La unele dintre ele am râs cu Adi şi cu Tita de ne-am ... pe noi!

AIUREA = loc bine determinat spre care ne îndreptăm
ALTERCAŢIE = schimb de cuvinte cu parul
AMÂNAT = fără mâini
AMPULĂ = amintiri din tinereţe
APOPLEXIE = stare de disconfort creată de apa provenită de la vecin, neconvenţional, prin tavan
AŢÂŢAT = fără sâni
BATALION = fratele mai mic al plutonierului Batal Gheorghe
BIRMANIA = predispoziţie maladivă a unui ministru de finanţe de a pune noi taxe şi impozite
BIZAR = zar dublu
CACOFONIE = proprietate a sunetului specifică manelelor
CASCĂ = ordin pe care comandantul il dă militarilor cu puţin timp înainte de culcare
CIMBRU = marcă poştală din Banat
COLONEL = intestinul subţire
COMBINEZON = lenjerie uşoară, transparentă, purtată de lucrătorii de pe combine
CONTRADICŢIE = ceva împotriva dicţiei, spre exemplu căluşul
DOGMĂ = răspunsul la întrebarea "Ce rasă e câinele ăsta?"
EVADAT = răspunsul la întrebarea "Cine dat ţie măr, Adam?"
GARGARĂ = boală parlamentară
(A) GENERALIZA = verb mai mare în grad decât "a coloneliza"
GHINIOANE = varianta moldovenească pentru ardelenescul "Bine, Ioane"
ÎMPRĂŞTIERE = rezultatul procesului prin care beţivii se fac praştie
ÎNCHINARE = transport către China
ÎNVINUIRE = procesul de fermentare a mustului
ÎNVIORAT = prevăzut cu vioară
LEŞINĂ = pe unde circulă "le tren"
MANIPULARE = manevrarea penisului cu ajutorul mâinilor
MĂCEL = mac mic
MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri
MICROSCOP = scop mărunt
MILA = pereche de note muzicale folosită la măsurarea distanţelor; se cunosc: mila terestră, mila marină şi mila publică
MOLIERE = cutiuţe în care se păstrează naftalina
MONOLOG = olog de un picior
BIOLOG = olog de ambele piciore
MOPS = câine care a făcut ceva box la viaţa lui
NASOL = amintiri despre viitor
PAPARUDE = rudele Papei
PIRELLI = firmă care a dat faliment când or venit moldovenii cu "firma pi buni"
PIRON = locul unde opreşte trenul în gara din Iaşi
PRUDENT = pastă de dinţi cu extras de prune
RATEU = pateu din carne de raţă
SCARABEU = cetăţean ce locuieşte la bloc, la scara a doua; din aceeaşi familie de cuvinte se cunosc scaraceu şi scaradeu
SCUMPETE = termen drăgăstos adresat femeii iubite pe timp de inflaţie
SOIOS = de soi
SOPRAN = cântăreţ cu alea mici, mici
TIR ÎNCRUCIŞAT = camion turcesc în care şoferul dezleagă integrame împreună cu o fetiţă rătăcită prin parcare
TRACTOR = actor cu mult trac
ŢÂŢĂ = sân care nu ne mai place
VEDETĂ = nava mică de război care se bucură de o deosebită popularitate

Citiţi, implementaţi în vocabular, că nu ne supărăm. Aşa se îmbogăţeşte lexicul fiecărei limbi!

doar atât!

2010-11-06T13:49:00.006+02:00

"În acest loc comun,
A trăit,
A gândit,
A scris,
A suferit,
S-a bucurat,
V-a iubit
Şi-acum se odihneşte
Un nume propriu
Care va fi fericit
Să devină un nume comun,
adrian păunescu"

În rest, aproape nimic ...

O leapşă

2010-11-01T19:19:00.005+02:00

Am primit-o de la Shmeny. Tre's-o dau la opt piersoane. N-am! O să i-o pasez numai Alexandrei.
Acu să trec la treabă; mi se pare ff greu pentru mine. Pentru o persoană de vârsta mea, în general. Pentru o femeie etc. Dar să vedem:

1. Eşti într-o situaţie unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilinţă şi Bătaie. Tu ce alegi şi de ce?
Vorba Oanei, decât să se pişe pe mine, mai bine mă bat cu ăia.

2. 3+4=5 este posibil?
Dacă e să îmi dea aştia, fac, dacă nu, nu!

3. Dacă cineva mâine îţi pune pe masă 1 milion de euro şi îţi spune să omori pe cel mai bun prieten/a, ai face-o?
Nu, n-aş omorî nici măcar vreun prieten de-al lui Adi, adică păianjen!

4. Spui intotdeauna adevărul?
"Nu. Există o astfel de persoană?"

5. Eşti la un pas să îţi realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuşi trebuie să faci un compromis pe care în mod normal nu l-ai face. De reţinut e că de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tau pentru todeauna. Ce faci?
Nu-l fac! Nu l-am făcut şi nu o să-l fac, clar!

6. Ai inşelat, furat vreodată?
Înşelat, cu sensul pe care mi se pare că-l înţeleg aici, nu! Am furat cărţi pe care aveam impresia că nu o să le pot avea altfel, la vârsta aceea. Au ajuns înapoi la proprietar, fiţi liniştiţi!

7. Ce părere ai despre zicala: Creează-i unui om DORINŢĂ şi se va fute pe ele principii, vise etc.
Nu!

8. Ti s-a făcut vreodată o observaţie negativă în pat? Dacă da, care a fost aceasta.
Nu mai contează nici că mi s-a făcut, nici natura observaţiei :)

9. Eşti în situaţia de a decide într-o situaţie fără ieşire. Trebuie să ordoni moartea unui milion de oameni pentru a salva alţi 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion, atunci vor muri toti. Care e decizia ta?
Nu!

10. Ce aplicaţie/formulă matematică ne poate da raspunsul =123456789?
O ridicare la putere? Sau numărătoarea simplă de la unu la nouă :-?

11. Pentru ce sumă ţi-ai închiria timp de o săptămână partenera/ul?
N-am! (Pe produse agricole se poate?)

12. Dacă nu ai avea ce mânca, ai da în cap cuiva?
Nu!

13. Când ai făcut ultima oară sex și cu cine?
=)) că nici nu mai ţin minteeeeee!

14. Îți prinzi partenerul în pat cu o altă persoană, în timp ce fac sex. Cum ai reacționa?
M-aş hotărî! (UPDATE de dimineaţă, când sunt mai limpede la cap: adică şi în pat?)

15. Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar fi primele 7 lucruri pe care le-ai face?
Învăţătură, educaţie, învăţătură, educaţie, învăţătură, educaţie, învăţătură!

16. Dai bani la cerșetori?
Da.

17. Mâine e sfârşitul lumii. Ai 24 de ore la dipoziţie. Ce ai face în aceste 24 de ore?
Mi-aş lua copiii lângă mine.

18. Eşti într-o celula de 2/2 cu încă un partener de 10 ani. În tot acest timp ai fost pus/ă la cele mai groaznice chinuri posibile. Într-o zi ţi se oferă posibilitatea de a scăpa de toate acestea. Trebuie doar să-i oferi cele mai groaznice chinuri colegului de celula timp de 2 ani. Ce alegi? Să te chinuie în continuare sau să-l chinui tu pe colegul de celulă?
Mi-aş dori să fiu colegă de celulă cu Traian Băsescu!

19. Într-o zi te sună cineva şi îţi spune că ştie cel mai groaznic secret al tău. Dacă nu-i dai ce şi cât vrea va spune tuturor. Dacă s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai clădit, ai pierde totul. Ce vei face în continuare?
Şi mie mi se rupe (ca şi Oanei, I mean!)

20. O părere personală obiectivă despre autorul care ţi-a trimis leapşa. Minim 50 de caractere.
Deşteaptă, iubitoare de animale, bună prietenă, mămicăăăăă, sensibilă, scriitoare, precum şi altele!

miercuri, 20 octombrie

2010-10-21T09:19:00.006+03:00

Ziua de ieri nu începuse rău, ba chiar nu era rău de loc; cerul se mai răzbunase şi, având în vedere faptul că trebuia să ies pă ştrase, îmi convenea.
Nu ştiu dacă totul a pornit de la falsa stare de nervozitate indusă de faptul că la franceză nu am avut de ales, în sensul că semestrul ăsta voi avea doar opţional de limbă (literatura în sem II, deşi mi-ar fi plăcut să încep cu poveştile, bla-bla-urile, ca şi în viaţă ...), nu ştiu! Cert este că, mi-am zis eu, dacă merg o staţie pe jos, îmi trece!
Şi o iau til-tip spre Piaţa Unirii, era să-mi cumpăr şi cizme de ploaie, dar nu aveau, mă rog, nu spun acum ce măsură am eu la încălţăminte, şi ajung la BRD-ul de pe colţ de la Unirea. Şi cum trebuia să le dau şi ăstora nişte parale, zic, hai să intru şi eu aici, central, nu? că de Apărători m-am săturat.
Eiiii, nu! Aici, central, nu faci domne ce vrei tu! Intru şi dau piepţi în piepţi cu un ... badigard ceva, miiiic, abia dacă îmi trecea de buric. Da drăcos! "Unde mergeţi doamna?" "Încolo! (gest cu bărbia, înspre direcţia mea de mers)" "N-avem!" "Ce n-ai, mă?" "Caserie. S-a desfinţat. Da' poftiţi la roboţel" "N-auz' mă că nu vreau la roboţel? Eu vreau un om, o persoană căreaia să-i dau banii..." "Atunci mergeţi matale la intrarea cealaltă, că poate mai e o caseră". Ptiu, zici că eream pă Văcăreşti, la cumpărat ţigări fără timbru sau asigurări auto false!

Îi dau dracu' (în gând, évidemment) şi intru la metrou să-mi rezolv frământarea în Apărători. Aici, toate bune! Caseri la greu, fo patru; una avea un client, una îşi făcea de lucru cu nişte bancnote, băiatul citea ProSport (pentru care l-am iertat); cea care m-a servit pe mine, tinerică, nouă în filială şi foarte afectată. M-a privit în scârbă cănd i-am zis că depun doar 90 RON, drept pentru care am întrebat-o ce nu-i place la freza mea; în sfârşit, obţin dovada de plată şi mă car! Acasă mă aşteptau cartofii fierţi de dimineaţă şi carnea crudă, pentru burţile ăstora, mâncătorii!

Cum spuneam, am fiert de dimineaţă cartofi pentru salată. M-am apucat de tăiat ceapa, mă usturau ochii, îmi lăcrima nasul (sau invers, nu mai ştiu), întind mâna şi iau un şerveţel de pe masă ca să stăvilesc ploaia de muci direct pe tocătorul cu ceapă, băbăete, duc ăla la nas şi văd dintr-o dată roşu în toate direcţiile: era un şerveţel cu care ştersesem pudra de boia de ardei (iute!) de pe marginea tăvii cu carne pe care o băgasem mai devreme la cuptor!!! N-am zis nici pâs, că erau acasă şi Adi şi Tita şi n-aş fi suportat să-i văd kkndu-se pe ei de râs, m-am dus la baie şi mi-am dat cu apă rece, am avut noroc pentru că am acţionat rapid şi nu mi s-a umflat râtul!

Mai pe seară, m-am apucat de Numele trandafirului!

octombrie greu!

2010-10-08T18:13:00.003+03:00

Luna octombrie are pentru mine, după cum spuneam altădată, mai multe faţete.
Până anul trecut, octombrie era în primul rând luna în care s-au născut Dănuţ şi Cristi. Dănut a fost fratele mai mare al lui Cristian, a venit pe lume pe 23 octombrie 1984 şi a plecat de pe lumea asta pe 2 februarie 1986. În anul în care a plecat Dănuţ, mi-a fost dăruit Cristian, pe 7 octombrie. Îmi amintesc perfect amândouă zilele; au fost atât de frumoase şi de calde, încât, dacă nu era covorul de frunze aşternut pe străzi, aş fi zis ca este încă vară!

Apoi au început să plece! În octombrie, 1997 a plecat bunicul Gheorghe, Tata! Pe 15, a doua zi după Sfânta Paraschiva, zi atât de plină spiritual pentru moldoveni şi nu numai! Cu Tata, ultimul dintre bunici care a plecat, a plecat şi ultimul martor al frumuseţii vieţii copilului care am fost! Acum, când mă gândesc la el, văd gutui coapte, ochelarii şi volumul de povestiri al lui Sadoveanu, cusut cu sârmă, ceaunaşul pentru porţia lui de ochiuri cu mămăligă şi brânză; văd Cracalia din coşul căruţei cu pat de iarbă proaspăt cosită, "răsărita" aleasă special pentru mine (era singura fază în care puteam mânca seminţele de floarea-soarelui în prezenţa bunicului Gheorghe; când nu erau încă uscate şi trebuia să ni le culegem singure din pălăria pe care o lua din lan).
-prin sat-
Anul trecut a plecat şi fata cea mare a bunicului Gheorghe, mama mea, Mămica, Taliţa!
Cred că niciodată octombrie nu va mai fi acelaşi pentru mine; îmi amintesc cât de greu mi s-a părut cerul care atârna deasupra satului, greutatea era aproape palpabilă! "Ai plecat, Taliţă, te-ai dus şi tu fată!", astea au fost vorbele pe care le-am auzit cel mai des cât a durat priveghiul, de la vecini şi prieteni de-ai ei din tinereţe. Într-un fel, ca şi nouă, surorilor, cred că şi altor oameni din sat li s-a părut că Taliţa este nemuritoare!

Săptămâna viitoare ne întâlnim la Glăvăneşti pentru pomenirea ei de un an; octombrie este urât, capricios, ploios, dar mai ales greu!

-gâştele lui Relu, prin Ponoare-

duminică după-amiază

2010-10-03T15:28:00.008+03:00

Am început săptămâna care tocmai se încheie în forţă: mi-am tăiat unghia de la degetul mic al mâinii stângi, în semn de prostesc protest faţă de bărbaţii care îşi lasă unghia respectivă să crească pentru motive diverse, dintre care spicuiesc: scărpinat în ureche (iese mai degrabă o chiuretare a urechii, prefer ORL-istul), şurubelniţă la purtător (!!!), scobitoare (bleah!), instrument de scos viermişori din cur şi multe altele! Mi-am dat seama destul de repede de inutilitatea gestului/protestului meu (pen'că am văzut şi doi-trei cetăţeni pe care îi ştiam "culţi la cap", vorba lui nandos, care aveau frumuseţe de unghie crescută la degetul mic) şi mi-am tăiat unghiile de la ambele mâini, scurt de tot!

Am avut o mini-discuţie interesantă pe FB, cu un prieten, despre unele idei şi legată de oameni mai mult sau mai puţin importanţi pentru cultura, istoria, viaţa noastră! Mi-am dat seama de imensitatea prăpastiei dintre vârste şi cred că acum am înţeles ce vrea să spună Cristi, când îmi tot zice "cui crezi că îi pasă?" Sau, cu alte cuvinte, istoria pe care o trăieşti tu, te doare doar pe tine!

Aştept ziua de luni, m-am înhămat la ceva, un gen de muncă de om prost pe care nu o fac numai eu; sună a muncă în zadar, aştept să se termine, să revin la ale mele, vreau ceva şi ştiu ce vreau, dar nu am timp ... am de construit, dar trebuie să dau un pic cu mătura pe locul în care vreau să torn fundaţia!

A venit octombrie, cu bucurie şi durere, cu ploaie şi soare, vânt ... este luna în care s-a născut Cristi, dar şi luna în care a murit mama.
Plec la Iaşi pe 10-11, sper să poată veni şi copiii atunci, pe 16, când ne vom strânge lângă mormintele părinţilor, s-o pomenim pe lelica la un an de la plecare ...

Daria şi bunică-sa, cu mai mult de un an in urmă!

via Hermeneutică şi bazar

2010-09-23T17:48:00.014+03:00

Ieri m-a impresionat Alexandra cu Poze vintage!
Poza Mamei, bunica noastră Maria, în costumul popular bucovinean m-a doborât într-un fel, dar m-a făcut să îmi amintesc momentele atât de dragi ei, când, odată pe an - la Sfânta Paraschivă - avea ocazia să îl poarte. Atunci era (şi este încă) Hramul bisericii din sat. Atunci veneau rudele din Bucovina; nu exista să treacă o Sfântă fără să vină în Regat. Trăiau pe vremea aceea surorile şi fraţii Mamei şi soseau toţi, în costumele lor frumoase, cu bundiţele tivite cu blăniţă de jder ... of!

Moşu Dănilă, fratele cel mare, venea apoi înainte de Crăciun, la surorile măritate în Regat ca să le aducă poame uscate, ţuică la cumnaţi şi toată dragostea rudelor pentru anul care urma să vină. Venea călare pe calul lui negru, de la Botoşana, prin nămeţii care pe vremea aceea existau încă şi pe care imaginaţia noastră de copii îi vedeau de poveste. Purta plete haiduceşti fratele acesta al Mamei, căciulă de miel brumărie, cojoc şi tot ce mai compunea costumul lor, care era şi cel de toate zilele; în acele vremuri nu se instalase modernitatea în Bucovina.

Celălalt frate, Moşu Dumitru, pe care l-am cunoscut mai bine în vara lui '81 când am terminat liceul şi am stat în Botoşana toată vara purta pletele mai mari decât ale fratelui, dar ieşea şi mai rar din sat! Îi lipsea o mână, pierdută într-unul dintre războaie, însă felul cum îşi îngrijea singur gospodăria şi cum cosea livada, cum administra fânul nu se compară decât cu modul de lucru al Tatei, bunicul Gheorghe. M-a plimbat prin livada copilăriei lor, la Cioroi, mi-a povestit multe despre copilărie, despre "mamuca" şi "tatuca", despre surori ... când am revenit în sat şi i-am povestit Mamei despre Cioroi a fost un moment pe care nu-l pot uita şi care mă face să nu-i pot uita nici un pic pe ei. I-au dat lacrimile Mamei, dar zâmbea. Ea nu-şi permitea să plângă, asta cred că am moştenit-o de la ea, apoi, după o tăcere lungă, după ce şi-a măsurat cu privirea "mânurile", după ce le-a întors pe o parte şi pe cealaltă, a început să-mi povestească. Atâta durere şi dragoste am citit în vorbele ei, pentru locurile natale lăsate (Mama nu mergea decât foarte rar în Bucovina), încercarea de o viaţă, fără succes, de a se acomoda în Moldova, plânsul mut după copiii pierduţi, plâsul după soarta fiecărei surori, "maritatî după averi în Regat", Doamne, nu ştiu cum de nu îmi crapă capul de atâtea povestiri!

Lelicile din Bucovina, surorile ei Domnica, Parasca, Dochia, Leontina şi surorile din sat, Catrina şi Rafira, toate s-au duuuuus de mult, cum duţi sunt şi uncheşii, rămân pozele, mai trendy numite "vintage", rămân poveştile, amintirile ... am fost în urmă cu zece ani prin Botoşana, am vrut să vadă şi copiii mei, dar singura soră care mai trăia, lelica Leontina, era plecat "în munte" la una din fetele ei. Satul era foarte schimbat, nu am mai trecut prin Cioroi, nu mai ştiu ce s-o fi ales de locul ăla de poveste!

P.S. Alex, în poza aia cu rude din Bucovina, sunt străbunicii Tomuţ, ştiu asta de la bunica Maria. Străbunica este cea cu marama albă (vezi cât de bine seamănă cu Mama?), îar străbunicul este cel cu plete!

UPDATE la PS: var-mea, mi-am răsfoit amintirile şi rectific; nu sunt strabunicii Spiridon şi Irina Tomuţ, ci lelica Domnica cu omul ei, în poza de care vorbeam! Iar cel cu pălărie, mai în stânga este Moşu Iacob de la Cacica, alt frate de-al mamei, despre care eu nu am vorbit pentru că era mai domnos aşa, nu prea s-a apropiat de sufletul meu. Iar celălalt pălărios, cel în costum, mi se pare că este Mihai Tomuţ; maică-ta nu-şi mai aduce aminte?
Există o poză cu străbunicii, foarte asemănătoare cu asta, unde cei doi erau "nînaşi", purtau straie frumoase de sărbătoare, erau "legaţi" cu prosoape lungi până în pământ ... parcă văd mâna Mamei, cu degetele ei luuuungi, cum îmi arăta pe fiecare dintre cei ce apăreau în poză!

Leapşa cu locuri

2010-09-17T11:01:00.008+03:00

... preluată de la Shmeny, mă face şi mai nostalgică decât am fost acuzată de colegi că sunt, aşa, dis-de-dimineaţă!
Locul meu preferat este acum Mănăstirea dintr-un Lemn, prin Vâlcea. Am descoperit-o relativ recent, de vreo doi ani, cu îndatoriri de serviciu ca să zic aşa; este locul unde simt liniştea vorbind, unde mi se pare că sunt cea mai importantă persoană în discuţiile pe care le am cu măicuţele şi cred că este al doilea loc unde mi-ar plăcea să trăiesc.

Bisericuţa "dintr-un lemn"

Spun al doilea, fiindcă primul loc unde aş vrea să fug acum ar fi totuşi casa părintească, satul care oricum va fi acolo şi vrând-nevrând, eu voi merge ori de câte ori voi avea nevoie de combustibil pentru supravieţuire.

Al treilea, şi dintr-o perspectivă, şi din cealaltă, va fi întotdeauna Iaşiul!

O perspectiva asupra Bibliotecii, drumul ce urcă în Copou ...

Nu am cuvinte să spun acum cât îmi lipseşte, sper din tot sufletul să mă pot muta acolo cât încă mai pot să-l străbat la picior; aştept cu nerăbdare să treacă cele două săptămâni pe care le mai am până la concediu şi să hălăduiesc vreo 3-4 zile prin Copou!

Prin parc!
Leapşa aş transmite-o Alexandrei, lui Nandos şi lui Cristi. Când ajunge acasă!

De pe traseu

2010-09-14T20:48:00.005+03:00

Am o mare nedumerire! Şi oftică, mare de tot, dar care m-a făcut să râd de dimineaţă în metro. În sinea mea, ca de obicei!
Aşadar, fiind eu navetistă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, ba cu trenu', ba cu tot felul de autobuze şi cu metrou, protestez faţă de un maaare inconvenient: modul în care stau colegii noştri, bărbaţii, pe scaunele din mijloacele de transport.
Băbăete, se urcă ei, aşeaaaa, plini de sine, crăcănaţi sau nu şi se reped la scaune. Asta n-ar fi nimic, fin'că şi noi facem la fel; pân' aici e carepecare! Se urcă zic, ţop pe scaune şi ... mai aşează-te şi tu, fomeie, mai dezvoltată sau mai finuţă, dacă poţi. Pen'că ăştia stau crăcănaţi nenică, pe scaunele alea, în autobuz, dacă stai la margine, apoi te tot duci pe jos la curbe! Şi nu-i clinteşti frate, chit că te tot fâţâi în scaun, mai dai ochii peste cap, mai scoţ v'un oftat!!! rişti pân la urmă să zică omu' că ţi-e de alte-alea! Da' mă gândesc şi eu că or avea diverse motive: burţi, oo, spectacol de oferit etc.!
Eiii, dar dimineaţă, o fo' haios rău! Ereau doi neni burtoşi şi crăcănaţi, şedeau pe scaune în metrou, cu un scaun liber între ei. Şi unde nu vine staţie şi dă năvală altul să se aşeze (nu care cumva să apuce vreo damă), se înghesuie între cracul drept al unuia şi cel stâng al celuilalt şi, bărbat fiind, dă să se crăcească şi el. Da nu i-a mers! Ăia doi vechi ereau tari pă poziţii şi să vezi genunchereală ce era pe acolooooo! Şi ce bine m-am simţit, văzând şcena! Şi ce m-am rââââs (cum spuneam)!!!!

de toamna, deci!

2010-09-09T16:25:00.006+03:00

Am fugit devreme astăzi de la muncă, am trecut prin piaţă şi mi-am cumpărat prune! Am băgat vreun kil şi acum suport efectele consumului ... excesiv, da nu-i bai, se mai reorganizează treburile pe acolo ;)
Am mai cumpărat cartofi, varză, fasole uscată, multe alte chestiuni pe care tre'să le prepar pentru deliciul stomahului familiei. Toate astea le-am făcut pe o vreme ... în sfârşit, toată lumea ştie cum a fost astăzi vremea în Bucureşti! Dar mi-a plăcut, tare mi-a mai plăcut, mai ales că am avut o fluturare printre câteva frunze uscate, pe trotuar.

Un minunat tag al Oanei m-a trimis în amintiri, în toamna anului 1986, în mod special ziua de 11 octombrie, când am ieşit cu Cristi de la maternitate şi tot drumul, din curtea spitalului până la tramvai l-am făcut pe covor de frunze aşternut parcă pentru mine, pentru copil ... mi-am amintit soarele blânduţ şi călduţ pe care îl văd astăzi, destul de des, în ochii şi pe faţa lui Cristi ... ce vreau să spun? Vreau să spun că a venit toamna, toamna mea, un anotimp fără de care nu aş fi întreagă. Îmi place vântul, cerul straniu din zilele senine, îmi place să urmăresc dezgolirea copacilor ... pentru că ştiu sigur că la primăvară fiecare frunză căzută astăzi pe trotuar, la picioarele mele, va fi la locul ei, poate cu alt luciu, altă mărime, dar va fi acolo încă multă vreme după ce eu voi fi plecat prin alte dimensiuni!

de 1 septembrie

2010-09-04T19:57:00.010+03:00

Anda şi Tita. Şi eu!

Ah, cum am putut uita? S-a petrecut, pe întâi septembrie, maaaare aniversare!

Tandreţuri de sezon:

O panoramă:

Ce s-a pierdut?

2010-09-04T18:54:00.005+03:00

Cu ani în urmă, mulţi ani, băteam Jijia în lung şi-n lat, prin apă, cu mâinile băgate până la umeri prin găuri de raci, pe sub pietre după peştii pe care îi prindeam cu mâinile goale şi pe care ni-i cocea tăticu pe jeratic. De la el am învăţat cum se manâncă racii, iat cei prinşi de mine erau cu atât mai gustoşi!

Jijia, pozată de Cristi cu telefonul cred, vara asta. Poza am furgăsit-o (de) pe feisbucu lui!

Cu ani, mulţi ani în urmă, hoinăream prin toate tufişurile, desişurile, pădurile şi păduricile de pe lângă sat, străbăteam orice fel de vegetaţie, căutam fructe, cuiburi pe care le studiam-observam până ieşeau puii din ouă, mă căţăram în orice fel de copac, cât de sus puteam ... în general singură, mai ales prin boscheţi.
poza obţinută prin "goagălire"

Cu ani în urmă, mulţi, dar nu foarte mulţi, îmi plăcea să cârpesc! Orice, dar mai ales rufele! Eram artistă, nici nu-ţi dădeai seama că a fost pe undeva o gaură. Sau doar aşa credeam eu?

Astăzi, când merg la Glăvăneşti şi trec peste pod, mă mai uit, aşa, cu teama, la apele mai liniştite sau mai învolburate, mi-e dragă Jijia, dar nu aş mai pune piciorul în apele ei de bună voie.
Trec zilnic pe lângă păduricea dintre locul unde muncesc şi ANMH, mă fascinează, urmăresc fiecare tufă cum creşte, florile, frunzele, dar nu aş mai face un pas mai încolo de margine pădurii.
Nici să cârpesc nu-mi mai place, pas du tout!
Nimic, nici şosete, nici alte foanţe, nici situaţii! Acum îmi place să trag de ruptură, nu cu ură, dar aşa, hotărât, până se rupe totul!

Îmi place!!!!

2010-09-01T13:30:00.005+03:00

Imi place asta!

...

2010-08-31T17:00:00.003+03:00

Cât de meltean prost (cre'că astea n-ar prea merge împreună, mă rog), deci cât de ... vacă rău să fii, ca în ditamai complexul comercial Băneasa, tu, bou de taximetrist să cobori din maşină, o laşi p-aia pe avarie, scoţi mătărânga şi te pişi!?!?
Acolo, pe trotuar, întors cu spatele, probabil îi era ruşine de maşină, că de rarii trecători nici că-i păsa! Asta, în condiţiile în care, la doi paşi e capătul lui 335 şi 131, este budă, e Ikea, alea, alea, au şi condiţii să-ţi efectuezi necesităţile ...

Sigur că, aliniat după capetele şi mentalităţile care conduc şi administrează ţara asta de n-şpe ani-încoace, dacă eşti la drum lung, ori te pişi pe tine, ori facă pauze de tufiş pe unde apuci.

Unde-i domnule osul? Al cui? Eeeeee!

2010-08-28T07:22:00.004+03:00

După ce m-a distrat cu Adulică, a trecut ceva timp de atunci, a venit rândul meu să gătesc tineret bovin. Mai precis Pulpă fără os de tineret bovin! Se cer câteva întrebări:
- ce, cine este acest tineret bovin? Că până acu ereau vacă, viţel ... mă întreb sub ce denumire se vindea carnea de taur? Sau p-ăştia îi duceau direct la îngrăşăminte?
- unde este totuşi osul tineretului bovin? Se vinde şi ăla, separat? Cât poate să coste, oare, Os dă tineret bovin?

***

Ieri după amiază în metrou m-am kkt pe mine de râs! În sinea mea, după ce mai întâi m-am pregătit de bătălie ...
Două tăntici, una mai purie şi alta tinerică, vreo 35 de bucăţi să fi avut, atrăgeau atenţia. Mă rog, ele arătau a femei serioase, gospodine: oja sărită de pe unghii, permanentul la locul lui una, părul platinat à la Elena Udrea cealaltă, pantaloni trei sferturi ... mă rog, tot ce trebuie! Dar, a mai tinerică stătea ce stătea, uitându-se aşa, pe mâna dreaptă şi o dată începea "Auleuuuuu, şarpele, uite şarpeleeeee! Auleuuuu, mi se face răuuuuu!". Cealaltă plusa "Uite colea, la burduf, ia uite cum se mişcă".
Dejsămmoarămiepitpalacu de n-am pus mâna pe umbrela pe care o port cu mine la muncă, să dau, să mă apăr ... alea se chirăiau, iar eu mă uitam în toate părţile şi n-apărea nici o ameninţare. M-am uitat în ochii ăleia tinere, până a reluat şi m-am lămurit: metroul fiind gol, se vedea pâââână-n faţă, la motoare! Ei, şi cum traseul este sinuos, asta prubuluia fiecare unduire a trenului cu mişcările de şarpe ... pana mea şi doi bani, 'ţ-ale dreaq dă paţachine că speriaţ lumea cinstită care vine de la muncă şi vrea şi ea să picotească pân'acas!

un eveniment!

2010-08-26T07:17:00.002+03:00

Frumoasa mea verişoară s-a măritat!

şcene

2010-08-25T16:45:00.008+03:00

UPDATE: nu dragi prieteni şi măi Costică, situaţiunea cu bordurile nu e atât de drăguţă precum am prezentat-o io aici. Lucrurile se prezantă astfel: aceşti mooişti care au pe mână banii noştri, de la ADP sau de la străzi, ai lui Piedone sau ai lui Videanu, sau de unde şi ai cui chilimoz or mai fi, nici măcar nu au înlocuit bordurile, ci au executat un kkt de "lucrare" dezvinpiticimicicânteuiţ.
Au luat şi au făcut un fel de ... supra-bordură pe alocuri; în majoritatea cazurilor au turnat pur şi simplu un amestec de ciment cu apă şi nisip în care au înfipt borduri. Ceea ce se vrea a fi un fel de temelie pentru gărduleţele cu care au împrejmuit gradinile de pe la blocuri! Fără să le cimenteze şi pe ele unele de altele, ca să nu mai spun ca amestecul ăla făcut de trei zile se macină deja, aşa ca bordurile vor putea fi extrase şi refolosite de oricine are interes s-o facă!

***

Dimineaţă, la 6.15, pe scara rulantă de la Romană, două infirmiere la Urgenţe Floreasca, continuau o discuţie începută în metrou. Esenţa era ca "hai fată că ia uite cât e ceasu' şi e atâtea de făcut că vine nebunu' ăla de doctor care-ş'bagă nasu peste tot. Ăsta nu-i om, făi fatăăăă!" Presupun, doar presupun că alea ar fi trebuit să fie de la ora 6.00 în spital!!! Şi la fel presupun că treaba s-a împuţit de curând, pentru că eu şi fetele ne vedem în fiecare dimineaţă la metrou la ora menţionată, sau chiar mai târziu cu 5-10 minute.

***

Drăguţă scena la în pasajul de la Unirea: o mămăiţă de vreo 80 de ani, adusă rău de spate, în baston, dar destul de vioaie în limbaj, întreabă pe una din duamnele vânzătoare care populează zona "Maică, cum ajung şi eu la Pieptănari". "Mamaieeee, pei nu ieşişi bine brei!" "Nu fata mea, că nu ies, acum vreau să intru" "Pei tresă cobori în jos la metrou" "Bine mamă că nu m-ai pus să cobor în sus" ... şi aia către colegele dumisale "ce zîsă făi baba, e nebună?"

***

Ia fetiliii, ia geniliiii! Ia opooooolaaa! Ieftin, la metrou la Televiziune!!!

greţuri, realităţi, amintiri

2010-08-21T09:30:00.008+03:00

Zilele care au trecut, au fost marcate, cel puţin pentru bucureşteni, de ... crima de la Giuleşti. Am ezitat între tragedie, catastrofă, poate era mai bine să zic genocid, nu ştiu. Dar cu siguranţă pentru părinţii ai căror copii au murit a fost o crimă. Tragedie este pentru cei cărora încă le trăiesc copilaşii şi care au sufletele prinse între nişte gheare pe care le cunosc doar aceia dintre noi cărora li s-a întâmplat.
Trăim nişte zile ... sunt convinsă că peste un an de zile mult mai multă lume va avea, faţă de astăzi, lămurită noţiunea de genocid. Diferenţa va fi doar aceea că, dacă înainte de 1989 ni se inocula ideea că luptăm pentru binele poporului şi construirea socialismului, astăzi (uneori ni se şi spune) suntem lăsaţi să alegem pentru binele căruia dintre mizerabilii potentaţi ai zilei vrem să murim. Şi dacă în 89 ni s-a urcat la cap foamea (de mâncare, de libertate etc), în curând O să ni se urce la cap GREAŢA!

Am retrăit, zilele acestea, momentul naşterii Doinei, în 1971 şi pe a lui Pavel, în 2008. Mamă şi fiu, amândoi născuţi prematur. Când s-a născut Doina, în martie 1971, părinţii mei, de fapt mai mult mama cu câte un meşter sau doi, munceau la casa noastră cea nouă. O casă care s-a ridicat pe parcursul a mai mulţi ani şi s-a finisat peste încă şi mai mulţi. Anul 1971, pe lângă venirea celui de-al cincilea copil, era dedicat podurilor, finisării lor.
(Procedura era complexă: după ce meşterul monta scândurile, mama urca pe scară, în pod, găleţi de lut cu paie, apoi găleţi de lut cu pleavă şi finisa cu găleţi de lut cu balegă. De cal. Toate aceste straturi de lut erau destinate fixării podului şi făcea parte din procesul de finisare a acelui tip de casă ...)

Munca aceasta extraordinar de grea pentru o femeie gravidă, a dus la grăbirea venirii pe lume a copchilului; la şăpti luni şî douî zîli, după o internare de urgenţă, s-a născut Doina. Şi cum din cauza stresului cauzat de naşterea înainte de vreme, laptele mamei nu s-a arătat deloc, după o săptămână a trebuit să plece acasă şi copila de un chil nouî suti a rămas în incubator. A stat acolo aproape două luni, nu-mi mai amintesc dacă în toată această perioadă mămica s-a mai putut duce pe la maternitate să o vadă, memorabilă este însă ziua când ne-au adus-o acasă. Ne-am trezit cu o dubă care pe vremuri deservea Salvarea la poartă. Mămica, nefiind anunţată din timp, s-a pierdut, nu ştia dacă e de bine sau de rău. Eu ştiu că am fugit în pod, mai era cu mine cel puţin una dintre surori; am urmărit de acolo operaţiunile.
Din maşina aceea a coborât o asistentă fâşneaţă, îmbrăcată în halat alb, cu copilul în braţe. A intrat pe poartă dezinvoltă "hai mămico, vino încoace că ţi-am adus ajutor la casă". Mămica a apărut, a luat-o pe Doina în braţe şi îmi amintesc că se tot uita la ea şi tot repeta "eiii, da o crescut fata me". (Ulterior, ani la rând, s-a chinuit cu sperietura cu care a venit fata din spital; orice mişcare o făcea să tresară şi să înceapă să urle. Nici nu ştiu când s-a remediat problema, ştiu doar că s-a mers cu ea şi la doctori şi la părintele Ghenadie, Dumnezeu să-l odihnească!)
Toată tevatura cu vizita de la spital a fost urmărită şi "înregistrată" de mine din pod; masa încropită de mămica pentru şofer şi asistentă, cu ochiuri, brânză şi turte pe plită, o sacoşică pentru plecare şi care "cuprindea" şi o găină vie "cî nu mai staţ dumnevoastrî atâta cît s-o tai şî s-o cinătuiesc" şi chicotelile noastre din pod, observate bineînţeles de cei doi, persiflarea în mintea noastră a aerului lor de orăşeni, care analizau bucăţile de turtă cu mălai (aluatul îl făcea mămica într-o vreme cu o mână de mălai pentru a se menţine pâinea fragedă câteva zile) ...
... apoi, peste 37 de ani naşterea lui Pavel, de data asta o prematuritate severă, la şase luni şi jumătate, plecarea Doinei după o perioada din spital, tot din cauză de lapte, zbuciumul şi lacrimile timp de două luni, drumurile de la Costuleni la Iaşi în fiecare zi, toată zbaterea ei, deşi copilaşul avea cu totul alte condiţii şi îngrijire decât avusese ea, în 1971. Şi cu toate că mai sunt unele probleme rezultate din prematuritate şi din toate şocurile suferite, Pavel este mare, frumuşel şi roşcăţel, sperăm să se recupereze definitiv.

Pavelică, prin februarie!

una scurtă, din picioare

2010-08-19T17:52:00.004+03:00

...din categoria "Ei ne fut pe noi, noi îi futem pe ei şi satisfăcutu' nu-i de pe aici"
Ghiciţi ce se întâmplă mai nou pe străzile de la mine din cartier? Unu, unu ş-un sfert ... da, se schimbă bordurileeee! Care au fost schimbate de cel mult doi ani şi sunt în stare foarte bună.
S-au descărcat stive întregi, care aşteaptă să fie montate. Şi uite-aşa i se pare românului că el are de muncă, (videnii) privatu' dă o pâine cui n-are şi că are ţara creştere (de ţâte) economică. (Cine vrea să vină la furat borduri să mă contacteze pentru organizat o gaşcă).

Hai să trăiască cum le doresc eu!

şi eu p-acilica!

2010-08-17T15:18:00.007+03:00

Ieri m-a doborât şi pe mine propria prostie. Credeam, ca foarte mulţi alţii, că nu-i aşea de-al dracu' soarele ăsta. Hmmmm! Am coborât la Piaţa Sudului, să mai fac mişcare până acasă, să-mi încarc abonamentul electronic, să iau roşii din piaţă, precum şi alte plăceri de genul acesta. Şi o iau eu, til-tip, til-tip, spre Apărători pe jos, dar mi-am dat seama de la prima privire ochi în ochi că nu-i de glumă cu soricelul de data asta!
Mi-am încărcat cartela, am trecut prin piaţă şi am luat nişte porcării de roşii (după Adi) şi când mă apropiam de casă am zăs să intru şi după pâine ... bei frate, am intrat în dughenuţa aia care avea AC şi am simţit ca mă tot duuuuc! După ce am luat pâinea şi am ieşit, m-am tot rugat în gândul meu la Dumnezeu şi la sfântul Petru să mă ajute să ajung cu bine acasă.
Bineînţeles că de ieri zac, ieri a fost naşpa de tot pentru că am avut frisoane, m-a durut capul îngrozitor şi am stat aproape tot timpul cu buda în braţe ;). Eream fierbinte mânca-va-ş, şi trebuia să mă înfăşor în pătură că mă zgâlţâiau frisoanele de parcă m-aş fi înfipt în priză!
Astăzi am mai avut dureri de cap şi ameţeli, m-a doftoricit Adi, care a păţit-o şi el săptămâna treută în Vamă, iar acum mă simt aproape nouă. Ce vreau să subliniez: nenică, voi, ăştia mai de vârsta mea ascultaţi totuşi de doctori şi meteorologi şi nu vă avântaţi!

P.S. Oana, te admir, te iubesc, mor după tot ce scrii, dar mie mi-e cald!!!

Hai sictir!

2010-08-14T08:17:00.005+03:00

... şi să mă piş pe toate proastele care redactează ştiri de om prost. Păi aud nene, de ieri până astăzi şi probabil toată ziua de astăzi (că e sfârşit de săptămână şi altceva nu au) cum îmi tot bagă printre cei care "nu că ar fi ignoranţi, ci pentru că nu au încotro" şi pe constructorii de drumuri sau altele, printre cei care nu au ce face şi muncesc pe caniculă.

Făi văcuţelor, veniţi cu mine la ora şase dimineaţa când străbat oraşul din Berceni până în Băneasa, zona Academiei de poliţie, traseu presărat cu tot felul de şantiere. Şi o să vedeţi, inteligentelor, că la ora aia unii dintre ei abia se trezesc şi îşi toarnă apă pe ochi şi în burţile care îi ard de la cantităţile de băutură pe care le toarnă în ei. După capul meu prost, la ora aia şantierele ar trebui sa duduie, apoi, pe la ora zece-unsprezece să treacă băieţii la umbră, la odihnă, treaba lor! Şi să se apuce din nou de muncă seara târziu, după ce se răcoreşte! Că asta le este meseria! Şi poate că ar exista mai multă eficienţă şi calitate în munca pe care o prestează.

Rictus

2010-08-14T07:35:00.005+03:00

Aşa cum spuneam aseară, într-un comentariu pe "cartea cu feţe", eu cred că celcaremunceşteşaişpeorepezi s-a zgâriat în ureche cu unghia de la degetul mic al mâinii cu care nu ţine de obicei telefonul. Şi pe care, da, a lăsat-o să crească dinadins, tocmai pentru a avea cu ce se scărpina: în urechi, la ceafă, între dinţi, în cur şi în alte părţi în care l-ar mai putea mânca. De grija şi doar de grija ţărişoarei lui!

În altă ordine de idei, aferim coane Surupăcene! Să se facă precum ai propus, adică să înscrie slugile directe (că noi, poporul, masa, suntem slugi mai de departe) pe pagina www a Preşedinţiei, oră cu oră, tot ce prestează Dumnealui! Că văd că începe să ne fută cu asta! Aşa ca, bugetari fiind dimpreună, să dăm socoteală tot aşa. Bei nenică, s-a răspândit gândirea acestui scarabeu în aşa hal printre slugile care păstoresc anumite instituţii, că mă miram şi îmi făceam cruce cu ceva timp în urmă când auzeam pe la şefi (slugi la oricine vrea să-i pună) că "să fim capabili în orice moment să ne justificăm, în scris, fiecare oră din program"! Acum văd!

Uite, nea băse, pardon, domnule preşedinte! Exerciţiu de imaginaţie: nu te pun cu Flori, sor-mea, care este doar educatoare, dar te pun cu un profesor, coleg de-al ei de şcoală, navetist. Aşadar omul a terminat o facultate (matale?), a dat definitivat, titularizări, are poate şi un grad didactic (are, aşadar, ceva vechime în munca lui), se trezeşte dimineaţa la ora cinci, pleacă cu trenul, cam o oră şi jumătate se face până în sat, prestează patru ore să zicem, munceşte acolo, pentru că are de-a face cu elevi ai căror părinţi sunt fideli discipoli de-ai matale în ce priveşte consumurile, apoi pleacă, acelaşi tren, aceeaşi oră şi jumătate. Drumul de la tren la şcoală şi înapoi, se face pe jos, indiferent de vreme. Şi vorbim aici de un sat unde drumurile domnului Berceanu sunt desfundate, rareori se mai aruncă vreo remorcă de piatră! Şi dintre aceşti copii, mai reuşesc unul sau doi să ajungă la vreo şcoală de meserii la oraş! Restul întineresc rândurile sătenilor şi, din patru în patru ani, îţi cred minciunile.

Ascultându-l zilele trecute pe domnul preşedinte Traian Băsescu cum nu mai contenea să se scoată pe dumnealui în evidenţa, cum, aşa ca în nenumărate alte dăţi, continua să îşi bată joc şi să minimalizeze orice muncă (în afară de aceea de europarlamentar), parcă am început să înţeleg şi să aprob noţiunea de "a-ţi face dreptate cu mâna ta"!

Cu drag

2010-08-03T07:07:00.004+03:00

Bună dimineaţă lelică!

Anul trecut, tot pe la ora asta, te-am sunat să îţi urez "La mulţi ani!". Erai obosită, "n-aş mai vre Cristinî, aşa di mulţi, cî nu-i mai pot duci, mamî". Ai mai dus pînă în octombrie şi gata!
Astăzi, de ziua ta, vreau să îţi spun că mă gândesc la tine, dar nu-ţi mai pot da decât lacrimi. Să fii împăcată, acolo, cu ceilalţi ai noştri. Pe aici, pe la noi, nimic nu e prea grozav.
Dar suntem sănătoşi, Elena e la Glăvăneşti (e studentă, la aceeaşi facultate cu Anda) şi o să treacă pe la tine cu fetele, Adi e în Vamă, ştii tu, "locul ăla" de la mare. E puţin răcit, dar astăzi se întoarce acasă şi, grijuliu cum este, o să se trateze. Cristi şi Dani sunt şi ei bine. Muncesc, au trecut pe la mine vineri seara, le-am făcut chec ... Cristi a fost şi aseară puţin.

Cam atât, lelicuţă! Despre altele, mai vorbim noi ;)

Purici, ţânţari, primari, români ...

2010-07-27T08:43:00.003+03:00

Doi primari ţin morţiş să intre pe lista mea de politicieni de toată jena: primarul general şi cel de sector. Oprescu şi Popescu de la 4.
Las altele la o parte, poate că primarul general are bifate fapte pe care nu le ştiu, în folosul oraşului. Eu nu pot să zic decât că îl văd dând din gură pe la TV, uneori total aiurea.
Faza cu tânţarii de prin cimitire, veste care a ţâşnit şuvoi din gura largă a primarului şi a avut darul să înspăimânteze babele, care erau gata să facă muncă voluntară, dacă nu le-ar fi fost frică să nu fie pişcate de tânţari care au pişcat morţii înainte ... nea Oprescule, află că ţânţari şi purici cum sunt anul acesta, nu au mai fost de mai mult de zece ani, pe aici, prin Apărători! Bei nenică, anul trecut, anii trecuţi se ştia şi se putea verifica: după miezul nopţii, dacă îţi cerea muşchiul tău să ieşi la ferestră, puteai vedea utilaje echipate corespunzător şi care stropeau vegetaţia cu soluţie antiţânţari. La fel şi cu dezpuricirea; câini şi pisici au fost şi vor fi pe lângă blocuri întotdeauna, dar niciodată s-a întâmplat ca în 15 secunde de trecut prin "zona câinească" de sub fereastra mea, să te umpli de purici pe picioare. Asta, în condiţiile în care nu mai sunt câinii aici de mai mult de două săptămâni!
A doua fază: m-am bucurat, am apreciat etc. atunci când s-au amenajat grădiniţele blocurilor, s-au pus garduri, iarbă, am şi scris despre asta. Am intrat puţin la idei când au început să facă săpăturile pentru aspersoare; mi se părea o cheltuială cam mare pentru anul acesta. Însă faptul că totul arată bine, gazonul este tuns periodic, copacii la fel ... ei, şi de aici încep toate.
Peisagiştii pulii care sunt ei peisagişti la sectorul 4 nu i-or fi spus primarului ca toată butaforia improvizată în diverse puncte ale sectorului este oribilă şi fără nici un rost, însă a nu avea nici un pic de rezon în tunsul copacilor mi se pare criminal. Băbăete (se ştie, Nandos!), vin nişte idioţi, mulţi, cu un utilaj d-ăsta de ridică un bou cu un fierăstrău care taie! Şi taie! Şi alţi boi, vreo şase ieri, încarcă crengi şi crenguţe (băieţi fini) într-o remorcă şi le duuuc! Au fost alaltăieri, au fost şi ieri, au fost şi acum câteva săptămâni şi au jumulit într-un aşa hal copacii încât îţi vine să plângi. Au jumulit tei, nuci, corcoduşi, arţari, vişini, copaci relativ tineri, frumoşi şi utili în Bucureştiul acesta poluat şi de căcat, ca şi administratorii lui!

Alta: aspersoarele! Bune, apreciate, dar nu le porniţi bre şi pe timp ploios! În urmă cu câteva săptămâni, când a tot plouat şi a plouat, aveam şi aspersor de 5-6 ori pe zi! Aseară, pe la zece şi ceva, ploua afară de rupea şi la un moment dat, vâââââjjjj, încep şi aspersoarele. În faţa geamului de la bucătăria mea este deja o zona care va deveni băltoacă, acolo nu se mai usucă apa.
Să mai zic ceva de economii, apă risipită, criză, afaceri oneroase? Nu mai zic! M-am săturat! Aş face o comandă, unui personaj mitologic, nu spui care, să ia domnule harta ţării acesteia, aşa, de sus de la Sighet şi s-o ruleze, fără milă în jos, spre Dunăre şi apoi s-o lege strâns şi s-o îngroape, iar pe locul rămas curat, nou-nouţ, să aducă chinezi, japonezi, nemţi, extratereştri şi poate o ieşi ceva! Altceva!

"Fatî hăi, niciodatî sî nu crez' tu cî omu are destul timp şî niciodatî nu-i prea divremi pentru învăţăturî!"

2010-07-24T08:44:00.010+03:00

Primăvara anului 1969, la mine în sat. Ploua ca în fiecare primăvară, glodul era suveran atunci, după cum este şi acum, pe uliţele satului. Aveam spre şase ani şi eram mândră; din toamnă intram în clasa I. Era primul an în care au început să ia copiii de la şase ani în şcoală.
Locuiam la Toma, o casă cu chirie, pe şes, în calea apelor. Acolo era mereu baltă, fie că o întreţinea apa care se scurgea din deal, partea satului plasată pe coasta dealului care ducea spre loturi, vii, Cracalia, Drumul Furului (mândria noastră, este drumul pe care se spune ca ar fi trecut Ştefan cel Mare cu oştirea, în drum spre Podu-Înalt), fie cea care umplea partea asta de sat când se revărsa Jijia. Pe vremea aceea se întâmpla aproape în fiecare an şi noi copiii ne bucuram că în afară de apa noroioasă care ne murdărea şi ne împiedica prin sat, aveam pi şăs apă curată, cu iarbă la fund şi cu mulţi peşti.
Ai mei începuseră construirea casei din deal. Cumpăraseră pământ de la primărie; vindea încă primăria din pământul lu' domnu' Leun, Leon Rotaru, un fel de boier local, care a putut vedea mai multe sate extinzându-se pe pământurile lui. Uitându-mă la structura satului, împărţirea oamenilor pe coturi, părerea mea este că era şi consultat de primar atunci când cineva urma să primească un loc de casă. Asta este o altă poveste ...

Nu mai ştiu exact luna, se poate să fi fost aprilie, iar în sat se auzea de dimineaţă că "vini Jîjîia". Erau deja alcătuite patrulele pentru noapte şi foaia de disc atârnată de o grindă la CAP (pentru cine nu a mai prins, Cooperativa Agricolă de Producţie) în care se bătea cu ciocanul, pentru alarmare, era verificată, sârma cu care era legată de grindă era întărită ... alergam pe lângă Tata, desculţ, cu mucii pân' la brâu, urmăream toate manevrele şi băgam la cutiuţă.

În noaptea aceea, Tata aplecat târziu de la noi, era trecut de 11 noaptea şi Tăticu voia să se culce. "Vez Taliţî, sî fii atentî, dac-o vez' vălureli-vălureli pin dreptu' mogilii, nu mai staţ. Luaţ fetili şî viniţ' la tata" "Ei, lasî tatî cî doar îs şî alţ oamini di pazî." Am adormit la un moment dat, destul de profund după zbuciumul din timpul zilei. Următoarea secvenţă era cu mine trează, destul de trează după cele trei sferturi de oră de somn (atât a mai durat până a intrat apa, cu o viteză extraordinară, în partea aceea de sat), Tăticu, în maieu şi izmene o înşfăcase pe Flori în braţe, Camelia era pe umeri, Mămica cu mine de mână şi cu Mihaela în braţe şi hai la bunici. "Ie-o oi Miticî pin sat, pi şuşă, cî pi şăs creşti apa răpidi", se agita patrula de serviciu pe lângă noi, de fapt toţi oamenii de pe strada noastră erau treji, gata să suie găinile în pod. Cred ca singura familie cu copii mici şi cea mai expusă apelor eram noi.
Am plecat în fugă; Tăticu, în izmene, aşa cum a ieşit din pat, cu surorile cele mici în braţe, îmi părea o stafie în noaptea cu lună, prin apa care creştea clipocind şi care ar fi înspăimântat de moarte un copil mai cu capul pe umeri decât am fost eu vreodată. Veneam din urmă, cu Mămica de mână şi cu câinele nostru roşcat în lanţ, îmi săltam cu cotul părul care veşnic îmi intra în ochi şi totul mi se părea tare frumos! Mai ales că la colţul gardului Vizitiţii, vecina bunicilor, l-am văzut pe Tata, care alerga înaintea noastră. Ce fericire putea fi mai mare?

Au trecut inundaţiile, casa din şes nu a mai putut fi locuită; până la terminarea casei noastre din deal, am locuit câteva luni cu bunicii şi mătuşile, prilej de alte aventuri pentru mine. În toamnă am intrat în clasa I, dormeam deja într-o odaie a casei celei noi, de unde am plecat spre şcoală, cu Mămica de mână. Coboram spre "şuşă", mândră, grăsunică, în uniforma cu pătrăţele şi guler alb şi cu ghiozdanul în spate. Domnul Leon urca spre grădină, s-a oprit să-mi facă urări de început bun, iar Mămica, smiorcăindu-se că "îi pre micî, domnu Leun, s-o dau oari anu ista?" Răspunsul a fost unul pe care, nu că nu l-am înţeles atunci, însă cu siguranţă despre sensul lui aveam să mă lămuresc mai încoace, după trecerea acestui mare şi care deja îmi lipseşte: Timpul. "Fatî hăi, niciodatî sî nu crez' tu cî omu are distul timp şî niciodatî nu-i pre divremi pintru învăţăturî!"

***

"Vă petreceţi vacanţa într-un sat de pescari din zona Deltei Dunării, împreună cu un prieten, Într-o noapte, gazda vă trezeşte brusc şi vă spune că de la primărie s-a dat alarma că satul este îm pericol de a fi inundat. Continuaţi povestirea pornind de la acest moment." Subiect de examen la FJSC ... subiect pentru copiii de la oraş!!!

O prăbuşire

2010-07-09T14:34:00.002+03:00

Ar fi trebuit să fiu la înmormântare. Am plecat spre cimitir, dar nu am ajuns prea departe. Nu am putut! Nu am putut să merg să o văd pe Doina acum. Nu am sunat, nu am dat nici un mesaj pentru că nu am avut ce să spun. Ce puteam să-i spun? Orice text aş încerca să alcătuiesc în minte, nu pot să nu-mi amintesc fiecare moment în care i-am văzut pe cei doi, Nicolae şi Doina împreună. Când erau împreună, Doina strălucea! Când vorbeau, aveai impresia ca e doar soare pe strada lor! Când o suna dimineaţa, în scurtul timp cât a fost cu mine în aceelaşi birou, la serviciu, comandorul întreba "Este acolo Doiniţa?" Şi Doiniţa vorbea, râdea, însenina totul în jur. Doina era ca un motoraş care torcea numai lin. Împreună erau frumoşi, uniţi, altruişti; nu se putea ca Doina să nu se implice, dacă afla că cineva are nevoie de ceva. Cum va fi Doina de aici înainte?

Când am aflat de la VV că în acel avion era şi comandorul mi-a părut rău, extrem de rău pentru căsnicia asta care s-a rupt atât de îngrozitor. Este ceva după care nu prea cred că ai cum să îţi revii.

ce-a mi-a mai vazut ochiul şi ce mi-au mai auzit urechile

2010-07-09T09:22:00.006+03:00

Ieri, pe la trei şi zece, tocmai ce ieşisem pe poarta instituţiei şi mă încadrasem în traficul inexistent de pe trotoar, spre staţia de autobuz, că aud claxoane şi sirene ce veneau cu viteză din spate. Pe şuşea, bineînţeles!
Mă opresc şi ce văz? Coloană oficială! Două maşini de poliţie; din prima, un poliţist cu mâna scoasă pe geam făcea nuş' ce semne către şoferii din faţă. Apoi două maşini negre, cre'că merţane. Mai veneau o maşină de poliţie şi o salvare şi apoi o traşcaretă care remorca o barcă cu motor. Nu glumesc deloc, era chiar barcă! Probabil unul din mahaharii noştri oameni de partid şi de stat se întorcea de la inundaţii şi îşi aducea barca din dotare, aşa, pentru vreun caz de Doamne fereşte! p-acilica, prin Bucureşti!

În autobuz, în spatele meu, două tăntici, mai tinere decât mine amândouă. Cea mai mică se plângea celeilalte: "că îi ziceam şi io, brei fată, nu mai da mă atâţea bani că cu cinsute pe care îi dai tu acolo pe zi mâncăm toţi o săptămână" "da' cum fată, cum să dea atâta, pei tu îţi dai seama ce mănâncă ei şi bea dacă pune toţi câte cinsute? ia mai strânge şi tu cureaua, mai struneşte-l ca să vadă că nu-i de capu' lui!" "măcar a'meu îmi aduce, că nu spune el tot ce câştigă, da' a'lu fata aia dîn schimbu doi nu-i dă nimic, el face piaţa, nu poate să pună şi ea un ban deoparte, nimicuţa"

Astăzi de dimineaţă, de pe scaunul meu de observaţie din 301, am văzut întâi "înaintarea". Ţâţele dezgolite pe jumătate, care au urcat impetuos în autobuz, împinse de posesoarea lor. Tinerică, cam nespălată pe păr (ştiţi aspectul, şuviţe-şuviţe, bleah!), cu paiete pă tricou şi puşapu' care îşi făcea datoria cu prisosinţă. La şase dimineaţa! Un lucru este cert: s-au trezit din picoteală tovarăşii mei de navetă, doamnele au căpătat brusc locuri pe scaune, pentru că din poziţia aşezat nu vedeau dânşii prea bine între ţâţele ăleia. Frumos mod de a începe o zi de muncă!

De săptămâna viitoare intru în concediu de odihnă! Încep cu analize, un set baban, apoi, dacă totul este în regula, fac traseul Bucureşti-Iaşi-Câmpulung-Bucureşti. Cu trenul, că n-am permis pe Hoandă!

Ne mai citim!

Vechi, de prin sat

2010-07-03T15:45:00.007+03:00

Nici măcar atracţia mea bolnăvicioasă către căsuţele bătrâneşti, cu aspect idilic sau mai posomorâte, nu m-a putut face niciodată să mă apropii măcar de poarta lor. Când aveam treaba pe la ei pe drum, o uliţă de sat din evul mediu, fără asfalt sau pietriş, treceam pe cealaltă parte a lui.
Fără îndoială că cel puţin EA băga de seamă lucrul ăsta. Observa că nici la colindă de Crăciun nu intram în ograda lor, nu stăteam la vorbă cu ea, care, deşi femeie în toată firea, lega vorbă-lungă cu orice copil pe lângă care trecea. Era înaltă, mai înaltă decât bărbatul ei, umbla îmbrăcată curat, mergea repede şi avea întotdeauna o voce rugătoare, puţin dogită, pe care mai târziu i-a dogit-o şi mai rău băutura.

Casa lor era sclipitoare, cel puţin atât cât vedeam eu pe dinafară. Văruită proaspăt întotdeauna în nuanţa aceea azurie dată de chindrusul unic la comperativă, cu cercevelele de la uşi şi ferestre lăcuite în albastru deschis, la fel cu toată lemnăria de la cerdac. Grădiniţa din faţă era plină de flori începând de primăvara, devreme, până dădeau zăpezile peste dumitriţele de toate culorile, formele, mărimile ... la fel şi restul ogrăzii, ordine, curăţenie şi atât.
Atunci, şi încă o luuungă perioadă de timp, am crezut că totul se trage de la faptul că nu aveau copii; într-un fel aşa şi era. De casele care aveau ogrăzile pline de viermuiala plozilor te apropii mai uşor atunci când eşti tu însuţi copil.

Mă gândesc şi la EL, un bărbat mic de statură, îndesat şi puternic, pe care niciodată nu-l vedeai vorbind cu vreun copil. Nu-i vorbă, nici noi nu ne dădeam în vânt după el; nu ne plăcea că înjura cu o răutate pe care o simţeai lovindu-te în plex, nu ne plăcea că lucra la Paza contractuală şi purta un fel de uniformă care inducea mai mult teamă decât respect; nu ne plăcea în ultimă instanţă, aşa, degeaba! Instinctele copiilor sunt puternice, acum ştiu că este adevărat. La mulţi ani după ce am plecat din sat s-a zvonit că i-ar fi plăcut mult băieţii, ba era unul mai sărac cu duhul şi destul de jegos, care se jura că ... aşa şi pe dincolo; mie mi-a fost greu să cred, ştiindu-l pe EL că era un tip destul de sclivisit. Dar printre preferinţele şi obişnuinţele amorului ştiu acum că nu te poţi băga!

La un moment dat am auzit că a murit EA. Nu era nici măcar prea bătrână sau bolnavă; faptul că se spunea că a fost găsită căzută peste un butoi în beci i-a pus moartea pe seama îndeletnicirilor bahice, ajunse la o cotă destul de ridicată pentru o femeie de la sat.
Peste cinci-şase ani a urmat-o şi EL; atuci am aflat că era cu mulţişori ani mai bătrân decât ea şi că îl lovise damblaua în ultima parte a vieţii. Multă lume zicea că Dumnezeu nu bate cu parul!

Şi nu mai ştiu cu cel prilej, după moartea amândurora, femeia care a găsit-o pe ea moartă în beci a povestit, ele fiind vecine, că de multe ori o auzea plângând, blestemând şi jelind cu vocea ei dogită: „Da’ gum fa, gum sî fac eu gobghii, dacă aista, bătî-l Dumnezău sî-l batî, di când m-o loat m-o pus numa’ gu guru în sus ... gum sî fac eu gobghii aşa?”

Lipsă

2010-07-01T07:09:00.005+03:00

Valuri de ploaie nicicum, revărsate peste zorile unei dimineţi la fel.

Încă o zi de gol, clădită peste atâtea din octombrie încoace, zile când un telefon sună şi acolo nu ridică nimeni receptorul, aniversări trecute fără acel "Mulţi ani" care nu uita niciodată, momente când ai nevoie de sfaturi şi nu ai pe cine să mai întrebi.
Inundaţii care trec, fără sa mai aibă cine "raporta" nivelul Jijiei văzut de sus, din deal, evenimente politice şi sociale care se derulează în lipsa unei îngrijorări de "oari ce-o sî mai fii?", zile care trec, otova, amintindu-mi că şi eu mă trec.

Zori de zi revărsate peste lacrimile unei nopţi izvorâte de sub stânca ce apasă pieptul şi, forţată de nodul din gât, transformată în nisipul iute care irită ochii.

Păi, foaie verde mintă creaţă mă scol vineri dimineaţă ...

2010-06-27T08:56:00.007+03:00

Vorba lui Cristi, când m-a văzut pe mess, vineri de dimineaţă: "Te sculaşi, Lazăre?" Am zăcut miercuri şi joi rău de tot, cică de o enterocolită, la care mintea mea mai creaţă decât minta încearcă să dea explicaţii:
- oi fi trecut prea aproape de floarea de cucută, marţi, în drum spre casă?
- s-o fi dat cu bombardeaua cu bioviruşi în pădure la Băneasa (Doamne, Apără şi Păzeşte!)
- or fi fost lipiţi cu scuipat biscuiţii pe care i-am cumpărat de la chioşcul din incinta instituţiei, cremă aveau ioc!

Una peste alta, am avut două zile de căcare şi vărsături, dureri de cap şi ameţeli, încât am crezut, vineri dimineaţă când m-am înfipt în telecomandă şi am deschis tocmai pe roboţelul otevist cu tricou portocaliu şi cătuşe blurate în imaginea TV, că am dormit încă doozeci de ani şi s-a reintrodus pedeapsa cu moartea, că omul e condamnat şi pus la zid ... sau ca am dat înapoi douăzeci de ani şi suntem în plină revuluţie ... gânduri de om bolnav!

Aşadar, deschid eu televizorul, că era musai să mă pun la curent cu noutăţile şi îmi sare în ochi cine spusei mai sus, plus un stol de boghete, care scandau "deaconescuteiubimnoicutinevremsăfim" sau aşa ceva! Hooo, avântatelor, înaripatelor, da' cu Marean al Ginei de la mine din cartier n-aţi vrea să fiţi? Vi s-a închis sursa de îmbogăţire spirituală? Staţi aşa, că vine domdănuţ înapoi. Dar va veni numai cu circul, căci pâinea s-a cam terminat!
Care era de fapt povestea am aflat dintr-o goagălire rapidă!

Am constatat, plăcut surprinsă, că faţă de anii '90, când vestitele fete de la APACA în spuneau în faţă lui Petre Roman ce vor de la puloverul lui, fetele de astăzi au trecut la fineţuri de limbaj, gen "noi cu tine vrem să fim"! Ohhh!

Nu pricep!

2010-06-25T16:08:00.003+03:00

În ruptul capului nu pricep:
- de ce este atâta fierbere şi nu dă nimic în foc?
- de ce ăştia care nu dau banii oamenilor la timp, nu "se spun" şi nu vin frumuşel şi cu dobânda, atunci când găsesc de cuviinţă să facă totuşi nişte plăţi? Că pe noi, cetăţenii ne execută şi banca, şi fiscul, şi oricine vrea să o facă, pentru orice întârziere!
- de ce, cu cât CCR îi fute mai mulţi pumni în gură domnului Boc, cu atât dânsul se infige mai tare în funcţie? Cred că ar trebui să se treacă la şuturi în cur!
- CUM DE NU MOARE DE RUŞINE TRAIAN BĂSESCU??? CUM?

Nu mai este ruşine în lume

2010-06-20T09:39:00.005+03:00

"Io-te mamucî, vez tu floarea asta? Când eram eu copcilă la mamuca me, tătă partea asta era gişânii, aşa cum îs acuma numa aistea trii floriceli din mnijloc. Numa pi mărgini erau floriceli albi, ca o danteluţî. Eeeeee! Era multî ruşîni atuncia-n lumi. Amu ... ai să vez tu cum în vro câţva ani n-a sî mai fii diloc!"

Aşa îmi poveste Mama, bunica Maria, despre floarea de cucută, cu mulţi ani în urmă, să tot fie vreo 40.

După cum ştim, această "floare" este de fapt o inflorescenţă. Atunci cînd vorbeam eu cu Mama, mai existau trei floricele vişinii in mijloc, rar de tot; îmi aduc aminte că organizam adevărate concursuri pentru a găsi floarea cu cele trei "gişânii" în mijloc, iar despre cei care o găseau, ziceam că "li se arată" şi că sunt "ruşinoşi". Asta pentru că şi atunci când aveam eu şapte ani, numai "o ruşinică" se mai arăta în toată inflorescenţa.
Au trecut anii şi numai rar de tot îmi mai aminteam despre "cantitatea" de ruşine din lume! Până zilele trecute, când mă uitam cu părere de rău prin zona mea etnobotanică şi constatam că plantele au crescut, au înflorit şi se vor usca în curând. Aşa am zărit şi florile de cucută şi bineînţeles că m-am uitat după ruşine, cu sufletul la gură. Am căutat în zadar! Floricica "gişânii" s-a pierdut şi eu cred ca procesul este ireversibil!

2010-06-17T19:52:00.001+03:00

Am preluat asta de la Oana:

You are The Moon

Hope, expectation, Bright promises.

The Moon is a card of magic and mystery - when prominent you know that nothing is as it seems, particularly when it concerns relationships. All logic is thrown out the window.

The Moon is all about visions and illusions, madness, genius and poetry. This is a card that has to do with sleep, and so with both dreams and nightmares. It is a scary card in that it warns that there might be hidden enemies, tricks and falsehoods. But it should also be remembered that this is a card of great creativity, of powerful magic, primal feelings and intuition. You may be going through a time of emotional and mental trial; if you have any past mental problems, you must be vigilant in taking your medication but avoid drugs or alcohol, as abuse of either will cause them irreparable damage. This time however, can also result in great creativity, psychic powers, visions and insight. You can and should trust your intuition.

What Tarot Card are You?
Take the Test to Find Out.

Despre cacarisirea contribuţiei. În contributivitate!

2010-06-17T10:46:00.007+03:00

Una dintre legendele din ultimii ani ai lui Nicolae Ceauşescu a fost aceea a cuvantului tuturor. Aveam subiecte pentru cozile la alimente: cum vorbeşte fostul cizmar, cum poceşte el cuvintele şi cum, la un moment dat va fi trecut în dicţionare şi va trebui să spunem tutulor, aşa cum se zice că rostea Nicolae Ceauşescu.

Nu ştiu câtă lume îşi mai aminteşte acum despre asta; între timp am avut ocazia să ne introducem în vocabular expresii de toate felurile: de la emanaţiile măi animalule, măi dragă, nişte golani etc. la băşitele găozar şi păsărică, succesuri şi vor sau nu să vorbesc cu tine, (deja borăsc), iar acum mai noile şi mai băşitele contributivitate şi ... nesimţite.

Domnul premier, care merge în continuare pe principiul "toţ mă bate, toţ mă-njură, toţ ... cum zice nandos", a preluat-o imediat şi ne-o dă şi nouă mai des decât poate suporta un biet om: pensii pe principiul contributivităţii şi citesc aici, bonificaţiile nesimţite de la ministere.
Probabil de la ministerele din guvernul meu de acasă, că dacă ar fi fost vorba de Guvernul României, bunul simţ invocat atât de des tot de premier îmi spune că ar fi trebuit să ştie şi că dacă asta se întâmplă, atunci se întâmplă cu binecuvântarea dumnealui. Tacită, desigur, după modelul "sărac şi cinstit"! Al cui? Al lui Ion Iliescu, desigur!

Că domnul Boc nu este decât papagalul de serviciu al preşedintelui Băsescu ştim, dar măcar să fi întrebat ce-i domnule aia contributivitatea? Nu cumva cuvântul corect şi care există în limba română este contribuţie? Şi în general, chiar dacă eşti preşedinte, nu poţi cacarisi limba şi inventa-deriva cuvintele cum îţi vine la socoteală? Şi că din adjectivul contributiv nu "se mai" derivă nimic în cazul de faţă? Putea domnul Boc să-i zică toate astea preşedintelui? Putea! Vedeţi domnule Boc, că chestia aia de pe on-line cu "posibilitatea adăugării de noi termeni de către utilizatori" în dicţionare, nu-i de dumneavoastră!

pe la moţiuni!

2010-06-16T07:07:00.004+03:00

Aşadar ne-am căcat pe noi!
Văzăndu-l pe înălţimea-sa, prim ministrul cum se răstea şi-i chema la trântă pe Năstase şi pe Tăriceanu, pe de o parte mi s-a făcut milă de el: de la înălţimea tribunei era, nu-i aşa? era cineva şi el! Pe de altă parte, mi-aş fi dorit să se înfurie ăştia doi şi să-i tragă o mamă de bătaie, aşa, ca ursul la iepuraş. Comparaţia este jignitoare pentru iepuraş, cred!
Nu are nimic omul, e clar! Nu ştie, nu poate, nu are sânge unde trebuie; ca să te pârţâi de la tribuna Parlamentului tot legat de moşteniri şi să vii cu pârâciuni ca un caporal ... domnule Boc, dacă "remanierea se execute şi nu se discute" înseamnă că ai primit-o din toate poziţiile şi de data asta de la maaaaaaaarele conducător!
Chiar aşa, a fost drăguţ când au început aştia "să se spună" între ei: Corlăţean pe ei toţi, bagabontul de Berceanu pe Corlăţean, vă daţi seama cât de mare e mizeria? Şi de ce îmi vine să borăsc când îl aud pe Sorin Ioniţă pe la tocşouri? Şi pe Ponta prin alte părţi?

Mă gândesc foarte serios să "mă retrag" acasă, adică în satul natal, să plivesc straturile cu Flori şi să fac borşul cu pătrunjelul din grădina mea! Să arunc televizorul în ştioalnă şi să mă piş în aparatul de radio! Şi eventual, să uit în ce ţară şi în ce epocă traiesc!

Executaţi băieţi, executaţi!

2010-06-12T17:37:00.006+03:00

Din când în când, de la înălţimea neputinţei care i-a cuprins şi organismul personal, şi pe cel guvernamental (şi se pune virgula înainte de şi aici), prim-ministrul o mai dă incă o dată!
După autostrada Transilvania care s-a executat numai in mintea dumnealui, după gargara total lipsită de bun simţ de la o conferinţă de presă, unde a fost lăsat în pace de ziarişti să elucubreze despre siguranţa naţională şi ameninţarea asupra acesteia din partea pensiei de 250 RON a soacrei mele şi a banilor de scutece ai lui Pavel, acum aşteptăm să se execute şi remanierea guvernamentală!
Dacă mergem pe aceeaşi logică, în curând o să se execute ordinul de a bate mărci poştale sau monedă naţională cu bou sau limbric, asta dacă nu o să vrea şi nu o să ordone donpreştraiescu* să fie cu hidră sau cu elenă.

*Aşa pronunţă, suav, o Elenă, numele preşedintelui!

amintiri

2010-06-10T12:04:00.008+03:00

Discuţie în ogradă, la apusul soarelui, pe ton egal între EA, mare amatoare de blat pe CFR şi EL, soţ responsabil şi potenţial plătitor de amenzi:
EL: Fa, dacî la mini la poartă vini şăfu di post şî zîci "hai nea Mitică s-o iei pi tanti di la post", io vin, ti ieu pi procies-verbal şî-ţ dau drumu pi Jîjîia pi urmî. Pi mini nu mă faci tu di râs în satu ista* ...
EA: Da' n-ai dicât sî nu mă iei, n-a' sî li dau ieu lor atâţa bani pi bilet, mai bini li lăs la feti vreo doi lei mai mult! Ia lasî-mă tu în paci, cî nu ti ie pi tini miliţia!
EL: Bini, bini, eu nu-ţ mai spun a doua oarî ... (către noi, care ne hlizeam prin zonă) şî voi ci-ni arataţ fasolili? Voi sî nu faciţ ca mă-ta pi tramvai sau pi tren, sî vă aducî miliţia din post în post pân-acasî, cî ieu di asta o trimit pi mă-ta la voi cu bani în fiicari lunî ... etc.
Discuţia asta o purtau părinţii mei. Lunar, după fiecare drum pe care mama îl făcea la noi, la şcoli. Trenul spre Iaşi, la ora 4-5 dimineaţa, era plin de navetişti (asta se întâmpla înainte de 1980) şi mama făcea drumul cu doi lei palmaţi la controlor. Care (unul dintre ei, mă rog) avea şi el cinci copii, apartament în spatele Copoului, zonă exclusivistă, povară grea grea pe umeri! Deci totul era tipic românesc!

* satu ista, satul în care eu şi o parte dintre surorile mele ne-am născut şi am crescut, este satul natal al mamei. Tatăl meu a venit acolo "măritat", cum se spunea bărbaţilor care se stabileau în satul soţiei după căsătorie.

O vizită! Sau picurând, picurând!

2010-06-03T17:22:00.007+03:00

Ieri, cum mergeam eu, dormind, spre staţia de autobuz, cu fraza complexă şi alte rime în cap, dau nas în nas cu un jendar! Unde? La colţul păduricii. Echipat băiatul, cu fire d-alea prin urechi, în care mormăia nuş-ce. Mai fac câţiva paşi şi dau de altul, de data asta în echipaj cu un câine-lup. Peste vreo cincizeci de metri alt echipaj, iar când să traversez spre staţie, un jandarm pe jos şi altul sus pe pod. Echipaţi care mai de care, le lipsea numai masca aia pe juma' de faţă!
Mi-am amintit că am mai văzut în toamnă, dar numai un jandarm stingher pe lângă pasarela aia de lângă Academia de Poliţie şi în mintea mea s-au iscat rapid mai multe variante, printre care:
- în mandatul ăsta, onorata conducere a ţării supraveghează păduricile, de frica celeilalte jumătăţi, care ar putea pune mâna pe flinte?
- Doamne-fereşte, =)) o fi vreo vizită oficială? Încoace sau încolo =))?
(Am aflat astăzi că ne-a vizitat ţara preşedintele Georgiei, de care îmi place!)

Astăzi, tot la plecarea spre casă, mai erau cele două echipaje, la capetele păduricii, puţin printre copaci; într-unul din echipaje se picura* câinele, iar în celălalt, jandarmul!

*Asta cu picuratul, tot din copilăria mea vine. Seara, draga mea mătuşă Lula dădea stingerea cam aşa: "Hai, treci la budă la picurat şi apoi în pat, că sting lampa!"

Din Adevărul

2010-06-03T17:04:00.005+03:00

Citesc în Adevărul asta şi îmi place! Era timpul, Răzvane!

Mai citesc şi asta şi asta şi asta! Lăsând la o parte faţa mutantei ăsteia, nu pot să spun decât următoarele: există în ţara asta un trib. Au venit la putere flămânzi cum eram eu când am mers prima dată cu trenul. S-au întins mai rău decât râia! Pe toţi membrii tribului acesta, cu şeful şi şefuţul în frunte, i-aş purta o bucată de zi, de la Băneasa până-n Popeşti Leordeni pe ax central, în pieile goale şi legaţi unul de altul. I-aş mâna cu o iuşcă, i-aş croi din când în când, aşa, doar pentru a avea spor la mers. Atât! Apoi i-aş dezlega, le-aş da chiloţii să-i pună pe ei şi le-aş zice să plece. Cu tot ce au agonisit, cu sudoarea subţiorilor şi întrepicioarelor lor! Doar atât le-aş face!

Diverse

2010-06-02T17:55:00.004+03:00

Îi povesteam lui Cristi şi ne distram împreună de o păţanie de săptămâna trecută. Luasem autobuzul (301, desigur) de la Romană şi fiindcă tot aveam loc la geam, căscam gura şi luam pulsul străzii din mers.
Acum, cine e navetist vechi cum sunt eu probabil înţelege ce vreau să zic; urci, moţăi sau nu, ştii fără să ştii cum că tre' să cobori etc.
Ei bine, de data asta mi s-a rupt brusc filmul: la intersecţia, vestita intersecţie cu pasaj a domnului Boc (unde, ca să nu uit, deja se fac reparaţii), nea şoferu' o ţine langa-înainte (şi asta am simţit-o fără să ştiu cum) pe Ion-Ionescu de la Brad, sau cum i-o zice străzii ăleia. Lumea a sărit ca arsă, chirăituri, bătăi în geam că "ce faci nene, trebuia la dreapta", "brei, noi întârziem", "unde morţii tei ne duci băh" şi alte strigături din folclorul nostru bogat. Nea şoferu' săracul, a dat din umeri şi s-a predat "da frate aşea-i, da' eu sunt pe 112 şi ete c-am luat-o pe traseu' meu, mă scuzaţi acu'" şi trage dă volan, taie dubla continuă pe loc şi ne pune pe traiect. A mai întrebat şi de staţii după aeroportul Băneasa, aşa că am fost şi pilot de şofer, dacă pot să zic aşa.
Aceeaşi fază şi astăzi, când şoferul de pe 131 ştia de drumul lui cu 335 şi la podul Băneasa a luat-o spre Horia Măcelariu.

M-a distrat răăăăău de tot ieri de dimineaţă!
Băbăete, mă trezesc eu pregătită să iau în piept greva generală (care s-a dovedit a fi greva pu...pezei până la urmă, aşa popor, aşa grevă!), plec cu juma' de oră mai devreme ca să nu întârzii la jobul meu de bugetar care sug eu sângele economiei, le cârpesc cumva până la Romană şi de acolo, 301. Booon! Scaun, geam, se ştie deja!
Am vizionat o fază care probabil mai poate fi văzută prin Africa săracă rău (cu duhul vreu să zic): în ... canalul săpat pe bulevardul Aviatorilor, spre ambasada Chinei, trei bucăţi-muncitori evacuau apa din băltoacele care se formaseră după ploaie. Cum s-o numi metoda pe care o foloseau nu ştiu, dar pot s-o descriu: unul ţinea de o găleată, altul lua apa din băltoace cu o lopată şi o punea în găleată, iar al treilea de uita la ei. Mă întreb cum s-ar fi descurcat dacă îi punea domnul Berceanu (sau primarul? cine răspunde de oraşul ăsta?) să evacueze Lacul Morii?

Pe la patru şi jumătate, când mă întorceam de la muncă, la mine în piaţă o doamnă vânzătoare de la fast-food, neavând clienţi, înmuia câte un smoc de cartofi prăjiţi în maioneză (sau ce sosuri mai au astea pe acolo) şi îi halea sub privirile pofticioase ale tipei de vizavi, de la Fornetti, căreia i se aplecase probabil de produsele proprii.

Vaaai, ce spăsită e doamna Udrea pe la ştiri! Ai zice că suferă!

Eu, Cristina Cozmovici

2010-05-30T18:24:00.007+03:00

Nu ştiu cum a pornit totul. De fapt încă fierbe, nu a dat pe dinafară.
Aşadar, la iniţiativa ei (tot ea a facut primul pas, aflându-l pe Radu, nepotul unchiului Ghiţă de la Ilişeni) şi sunt sigură că şi cu aprobarea ei, am pornit acţiunea de recuperare a Coz(s)movicenilor. Vorba lui Radu, nu cred că mai suntem prea mulţi, dar suntem foarte împrăştiaţi. În ţară şi am constatat, la o simplă goagălire, că şi în afara ţării.

Nu ştiu cum o să fac, nu am o idee clară. Ştiu doar că primul pas pe care l-a făcut tatăl nostru, Dumitru Cozmovici (măiMitruţă pentru fraţii şi cumnatele lui, Mitică pentru mămica şi rudele din partea mamei), care prin anii 90, probabil prin 1992-1993, a mers la profesorul Andrei Cosmovici şi au depănat unele amintiri despre rudele lor şi ale noastre, primul pas deci, trebuie urmat de alţii. Vor fi probabil mai mulţi şi greu de făcut, dar nu cu mult mai greu, acum, în era www.
De mare ajutor îmi va fi Mihaela, deşi ea încă nu ştie. Are la dispoziţie, acolo la ea la bibliotecă posibilităţi de explorare mai mari decât am eu, rămâne să aibă şi timp.

În rest ce să mai zic? În concediul din iulie, "vlăguită" de sesiunea care a început şi va ţine toată luna iunie, îmi urez succes în demersul meu. O să mai scriu despre asta!

Naţii

2010-05-27T20:43:00.003+03:00

Am plecat mai devreme spre muncă astăzi pentru că aveam de protejat un buchet de flori pentru o fericită colegă, care s-a pensionat luna aceasta. Cu metroul de 6.04 e mai liber, la fel şi cu autobuzele care merg spre Băneasa la ora aceea.

Am "prins" un 301 aproape gol şi m-am pus pe moţăit iepureşte să nu scap florile pe jos. La un moment dat, prin zona Herăstrăului percep un mormăit în ducele grai moldovenesc, pe scaunele din în spatele meu "... sună-l uoi ... chient nouî ..." "... di cari uoi? nouî?" "Nu uoi, chient lung" "Bini uoi. Aluo! Vasîli, pi undi ieşti?" (pauză de răspuns) "Uoi Vasîli, iei uoi şî lu Ion un chient lung, cî iel o vrut sâ-ş iei di dincolo da n-o avut... da uoi, lung! Gata Ioani, o zâs câţ ie"

Mmmmm! Dulci di tăt!

Discuţia a trezit şi cuplul din faţa mea. El, deranjat în adâncimea profunzimii etc. rădăcinilor de bucureştean, get-beget cu siguranţă, sloboade ceva de genul "Bei nene, nu mai ai bei loc de atâţia moldoveni!" Ea susură confuză "ce-i pui, ce s-a întâmplat?"
O staţie mai încolo, boierie, bogăţie, veselie ... urcă mai întâi mirosurile şi apoi producătorii. O găşculiţă de ţigănuşi, gălăgioşi, treji (sau nu), cu chef de .. orice. S-au împrăştiat în tot autobuzul, care-cum a găsit loc pe scaun şi au continuat să vorbească în limba lor, taaaare de tot. Unul, aşa, la caterincă zice în româneşte "mhai încet nene, că dheranjezi lumea". Lumea a primit însă "shă-mi bag io în morţii lor la thot autobuzul şi la gagicile lor, hă, hă, hă" şi hă, hă, hă şi tot aşa. M-am uitat la bucureşteanul deranjat de moldoveni, m-am uitat lung, însă adormise. Sau privea cu interes pe geam, nu cred că am văzut foarte clar ce făcea.

Am coborât la Aleea Privighetorilor şi i-am lăsat în autobuzul puţitor: bucureşteanul şi ţiganii pentru că moldovenii coborâseră după ţigări. Urma staţia de la Grădina Zoologică.

test

2010-05-26T18:43:00.003+03:00

Ia să vă văz io gradu' de patriotism ... deci cine minte? Dominique Strauss Kahn sau Traian Băsescu?

Eu am avut un moment în viaţa mea când mi-a fost ruşine rău, singură fiind în casă, mi-a fost atât de ruşine ca româncă, de am văzut roşu în faţa ochilor. A fost momentul, acum câţiva ani, când Colgate a anunţat că se retrage cu producţia din România din cauza neseriorităţii, hoţiei, pretenţiilor exagerate faţă de munca prestată etc. Apoi a venit rândul celor de la Kraft, iar zilele trecute, prin vestul ţării alţi cetăţeni care produceau ceva pe la noi au fugit mâncând pământul ... vai de viaţa noastră de români care noi suntem români!

Ascultându-l pe şeful FMI, mă aşteptam să zică la un moment dat că s-a trezit delegaţia domnului Jeffrey Franks fără telefoane şi portofele când s-a sculat de la negocierile cu ai noştri.

Ei! Hai, curaj! Cine minte?

De pe strada mea

2010-05-26T17:18:00.004+03:00

Nu îmi mai amintesc momentul în care mi-au intrat prima dată în raza vizuală, să tot fie câteva luni bune, poate un an chiar! E clar că felul în care mergeau pe stradă mi-a atras atenţia: el înainte, ea la ... distanţă regulamentară, dacă el ar fi pus o frână bruscă, nu ar fi intrat în coliziune.
Ciudat! Pentru mine cu siguranţă, dar îmi amintesc de schimbul de replici dintre Monica şi Ştefan atunci când i-au vazut: Moni "ia uite mă al dreacu, asta-i oltean de-al tău!" Ştefan "hai mami, te pun eu pe tine să mergi în urma mea?" Cu asta vreau să spun că m-am tot întrebat cam din ce zonă a ţării s-ar putea trage. Să fie olteni? Nu ştiu, dar prezenţa lor relativ recentă în cartier atrage atenţia. El, peste 60 de ani, înalt, slab, drept, cu puţină chelie şi întotdeauna îmbrăcat în haine gri. Ea, probabil de aceeaşi vârstă, micuţă, slabă, supusă (e ceva ce se citeşte pe chipul mic şi zbârcit), cu basma pe cap întotdeauna şi întotdeauna îmbrăcată colorat, foarte colorat, cu roşu, mov, verde, înflorat, cu un deget din dantela furoului ieşind de sub fustă, ciorapi din bumbac mercerizat şi opincuţe din înlocuitor de piele, niciodată negri. Şi tipa-tipa, în spatele lui, cu capul plecat, în oraş şi înapoi spre casă, relativ la aceeaşi oră, în fiecare după amiază.
Mă gândesc de fiecare dată, oare unde or merge, aşa, fără traistă, fără nici un bagaj după ei, el aruncându-i din când în când câte o vorbă peste umăr, ea mestecând răspunsuri neauzite. Îmi place să cred că ies la o bere împreună, pe seară, după ce se mai răcoreşte afară ... şi tind să cred că am dreptate.
De cum am ieşit în primăvară i-am văzut din nou, mai des. Dar surpriză! De data aceasta ea mergea doar la o jumătate de pas şi nu în urma ci în dreapta lui. Iar ieri, pentru a doua oară, i-am văzut venind şi plecând, ţinându-se de mână, flecărind, zâmbind şi, foarte important, ea nu mai ţinea privirea în pământ. Se uita la el. Comunicau!

Boc! gândeşte aşa Domnul

2010-05-19T17:33:00.006+03:00

«Prenez un journal
Prenez des ciseaux
Choisissez dans ce journal un article ayant la longueur que vous comptez donnez à votre poème.
Découpez l’article
découper ensuite avec soin chacun des mots qui forment cet article et mettez-le dans un sac.
Agitez doucement.
Sortez ensuite chaque coupure l’une après l’autre dans l’ordre où elles ont quitté le sac.
Copiez consciencieusement.
Le poème vous ressemblera.»
Sept Manifestes Dada

M-am luminat!
Vezi, dacă citeam mai înainte asta nu mai criticam, nu mă mai inervam, aş fi zis, da domnule, suntem conduşi de un curent, ăsta-i manifestul lui, aşa îşi fac ei legile, aş fi înţeles! Dar aşa?
Săracul domn Boc, oare mămica dumnealui ştie orientare are fiuţul?

Un fel de reprezentare

2010-05-15T11:26:00.004+03:00

Săptămâna care tocmai se încheie m-a tuflit într-un mare hal!

Totul a început de la o declaraţie înregistrată puţin pe şest din câte am înţeles, a nu ştiu cărei televiziuni şi făcută de personajul pe care o să-l numesc mister Nobody. Puteam să găsesc ceva muuuuult mai pe măsura faptelor, dar m-am oprit la asta, aşa, după o trecere pe lângă zona mea etnobotanică.

Să încep cu ...ce? Hai să termin cu isprava lui Nobody, care m-a turtit pe mine. Va să zică vedem acestă declaraţie, în care, printre alte emanaţii absolut originale, zice mister N. că înainte de a face un copil, omul să se gândească dacă şi-l poate permite ... băi frate, deci impresia creaturii este că suntem o suprapopulaţie şi că nu se chinuie oamenii destul! Nu ştie că tinerii amână momentul procreerii până aproape le trece vremea, nu ştie că mulţi nu pot avea copii, oricât şi-ar dori şi s-ar gândi la asta, nu ştie lupta din familiile tinere între a avea un copilaş şi a continua zbaterea pentru existenţă! N-are de unde, tineretul din familia proprie a primit dreptul la o existenţă de lux absolut gratuită, stoarsă din fiecare sacrificiu al fiecărei tinere care trebuie "să se mai gândească" dacă face un avort sau un copil. Am avut imaginea, ascultându-l, acelui român absolut primitiv care nu ocroteşte o femeie gravidă pe motivul că n-a futut-o el! Nu-i vorbă că noi, poporul român primitiv care suntem, deşi suntem futuţi de oricine vrea, nu suntem băgaţi în seamă de nimeni!

Zona mea etnobotanică este o porţiune de pădure pe lângă care trec la întoarcerea acasă, cuprinsă între staţia de autobuz Aleea Privighetorilor şi strada Jandarmeriei, spre ANMH. Este o pădure frumoasă, cu tot felul de copaci, crescuţi la întâmplare (spre exemplu un castan şi doi arţari care par crescuţi din aceeaşi rădăcină); tot farmecul însă este dat de vegetaţia foarte bogată care acoperă solul din această pădurice. Am recunoscut traista-ciobanului, piciorul-cocoşului, ştir, mohor, curu-găinii, ştevie, mierea ursului, ghimpe, cucută, pizda-mâţei, volbură, salvie curcubată şi multe altele. (Cât despre denumirea lor, nu bag mâna în foc pentru autenticitatea fiecăreia, dar aşa le ştiu eu din copilărie, de la mine din sat). Mirosul amestecat al florilor acestor plante îmi dă, până depăşesc zona, o stare euforică în care sunt în stare să iert şi să uit multe din întâmplările zile.

Gesturi câhhh!

2010-05-08T11:39:00.005+03:00

Mi-a plăcut foarte mult asta şi fiindcă nu am acu' chef să mă apuc să mă gândesc prea profund şi să zic de piersoane, o să zic despre unele gesturi, fapte etc. şi ştiu că există figurante/figuranţi care se vor strâmba atunci când vor citi, de aceea le spun dinainte că mi se rupe de asta. În paişpe!

Pe când aveam io vreo ... între 11 şi 13 ani, mă înscăunase mama mea responsabil peste curăţenia în şură la animale şi în poiată la păsări. Din doo motive "mai principale": eram cea mai mare dintre surori şi nu boram când vedeam un căcat (o balegă, ştiu, ştiu) de animal sau de pasere. Mai târziu, când eram de 13 ani jumate şi l-a născut pe Relu, din acelaşi motiv eram şi responsabilă cu spălatul căcaţilor frăţiorului (tre' să spun că ca un copil prost ce eram, le fugăream p-astea, surorile, să pun rahaţii pe ele).

Dar să nu deviez prea mult: îmi doream în anii aceia să pot să fluier şi să scuip. Printre dinţi. Mama (Dumnezeu s-o odihnească, a fost o femeie, printre altele şi haioasă în tinereţile ei) a încercat să-mi dea lecţii, mai ales de fluierat, dar nu s-a prins nimic. În final mi-a cumpărat un fluier de agăţat la gât, care avea într-un capăt ascuţitoare de creioane. Aşa era mama, şi muncă nu numai distracţie!
Acum, peste nu spun câţi ani, constat că pot să fluier şi să scuip printre dinţi, virtuţi pe care le-aş folosi cu infinită plăcere asupra a cel puţin doi cetăţeni de vază în statul român. Aşa că, dacă vreun lider de sindicat vrea să-l ajut, aici sunt! Pentru că eu fac parte dintr-un sindicat care nu are voie să protesteze (WTF!!!!, dar aşa stau lucrurile)!

Sub soare, fără ochelari!

2010-04-30T21:11:00.009+03:00

Efervescenţă prin grădina blocului: se sapă, se udă, se pun garduri cu temelie turnată, ţevi, cabluri, tuns-tăiat pomi/copaci/tufişuri ... nu-mi vine să cred! De fapt îmi place şi prin oraş, cel puţin partea pe care o "vizionez" eu zilnic pe ruta domiciliu (Apărătorii Patriei) - serviciu (şoseaua Buc.-Ploieşti km 10,5) şi retur. Cred că în sfârşit primăriile au angajat nişte oameni pricepuţi la înveselit ochiul contribuabilului cu flori de sezon, aranjamentele mi se par frumoase, vesele, florile rezistă totuşi (cu puţine excepţii), ce mai, aproape că cedează şi cârcotaşul din mine şi nu-i mai vine să întrebe: de unde bani? Nu traversăm o criză? Sau cumva capetele de pe la primării sunt de oameni gospodari şi nu dovleci stricaţi ca cele din Guvern?
***
A venit căldura! Astăzi, în drum spre casă am tot ocolit, de frică să nu le strivesc sub tălpi, până la ANMH (la Meteo mai pe scurt) de unde iau autobuzul, insectele care invadaseră trotuarul, încălzit şi el de soare. Erau zeci, unele în nişte culori şi sclipiciuri care le-ar face invidioase pe câteva dintre vecinele mele de cartier!
***
Vinerea e jale mare la întoarcerea acasă, în special în ajun de sărbători legale sau de vacanţe pentru copii: pleacă spre casele lor (azi plecau şi la mare) studenţii de la Academia de Poliţie, ca urmare călătorim, dacă reuşim să urcăm, călare pe geamantane, cu genţi şi trolere în spate, în cap, peste picioare ... şi întotdeauna când coborâm, la Televiziune, rămâne o recoltă bogată de nasturi în urmă.
***
Mă amuză şi mă întristează în acelaşi timp conversaţiile dintre staţii, între persoane, de vârsta mea să zic, aproape în exclusivitate legate de moşteniri, certuri între fraţi pe bătătura părinţilor, unde nu s-ar duce în veci să îmbătrânească şi ei, dar le-ar vinde "că vrem şi noi fată, să ne schimbăm şi noi gresia şi faianţa, că a luat bărbati-miu ceareu' şi i-am zis io hai mă, să facem şi noi, da' el păi să-ţi dea şi ai tei da' de unde mă, că n-are nici ei şi-i mai are şi pe ăia doi amărîţi acolo, cu ei în curte şi cine şti cui i-o face actili pân' la urmă" ...poezie!
***
Astăzi este 30 aprilie!

Eve şi Adami

2010-04-22T20:12:00.006+03:00

(Textul ăsta l-am scris în urma unei faze absolut penibile pentru protagoniştii ei şi nu numai, la care am asistat ieri, în autobuzul 301. Menţionez că generalizările nu-şi au loc aici, cu toţii ştim că excepţiile există!).
Bărbaţii sunt de un singur fel: masculi!
Femeile sunt frumoase şi urâte, prea grase sau prea slabe, crăcănate sau cu picioarele în X, prea ţâţoase sau scândurici, proaste sau deştepte ... lista rămâne deschisă pentru oricine vrea să o completeze. Însă ei, bărbaţii, sunt doar masculi! După ei, de la ei-citire!

Complexul pe care îl au de când s-a comis păcatul primordial şi s-a "schimbat modificarea" cu cine, cui dă viaţă, modalitatea în care vin pe lume îi face să nu le poată ierta femeilor faptul că nu se pot desprinde de ele. Dreptu-i că şi femeile, mai vechi dar şi mai nou, când nasc un băiat, parcă au ouat o pepită de 3-4 kg; la fete în schimb nu mai e pepită, ci bolovan! Păcat, pentru că bulgăraşul de aur va deveni un tată a cărui fată poate păţi la fel ca fata din Povestea de ieri şi atunci nu ştiu cum ar reacţiona.

Povestea de ieri:
- după amiază, în 301 de la Băneasa spre oraş. Urcasem deja şi m-am aşezat pe un scaun. De la următoarea staţie au urcat trei băieţi care după părerea mea aveau între 25 şi 30 de ani, care păreau cu capul pe umeri, nu genul de şmecheraş de cartier. S-au oprit în spaţiul de la mijlocul autobuzului, obosiţi şi plictisiţi măsurau şi cântăreau domnişoarele (femeile tinere) care urcau în autobuz. De la Piaţa Băneasa a urcat o fată, probabil cam de aceeaşi vârstă, elegantă şi corect îmbrăcată pentru ora aceea, dar care păcătuia prin aceea că avea nasul, nu ştiu, altfel! (Altfel decât al meu, al tău, al celor trei loaze). Reacţia lor, după evaluare, a fost să pufnească toţi trei în râs, să comenteze ceva gen "ia uite bă la asta!", după care, din când în când mai slobozeau câte un pufnet de râs, aşa, ca să nu uite fata aia în veci păţania! Inutil să mai spun că pentru ceilalţi călători situaţia a fost absolut jenantă şi nu s-a putut camufla prin clasicul uitat îndelung pe fereastră. La un moment dat, fătuca a scos telefonul mobil şi, sub pretextul că este trafic greoi şi nu poate ajunge la timp, şi-a reprogramat întâlnirea pe care o avea şi a coborât. Cei trei lăbuşi au însoţit-o cu priviri lungi până când a dispărut din raza lor vizuală.

Există în unele zone ale ţării o ... să-i zic clasificare a fiinţelor care suntem: oameni şi femei! Trist de tot!

Cine ţine pariul?

2010-04-13T18:19:00.006+03:00

Astăzi pe la prânz butonam telecomanda de la Canalul 1 spre Canalul 1. (Asta mi se trage de la revistele "Arici Pogonici" şi "Luminiţa" la care aveam abonament şi nu ştiu de ce, întotdeauna când le primeam, le răsfoiam de la ultima pagină spre prima. Aşa fac şi cu cărţile şi cu programele TV).

Aşadar, cum spuneam, butonând, ajung la B1TV unde începuseră să se producă "Evenimentele zilei", iar ziariştii care evoluau erau Ioana Lupea şi Mircea Marian. Nu asta este neapărat important, ci subiectul: cică Traian Băsescu ar fi declarat că PDL începe să devină un partid bolşevic, sau să se bolşevizeze, cam pe aici.
Waw! De mult spun şi îmi spun că la un moment dat îl vom avea Conducător unic! Cel puţin de doi ani încoace semnele au fost clare; ceea ce nu puteam intui era tocmai asta, modalitatea, lovitura de graţie!

Ce înţeleg eu, românul neinstruit, din declaraţia iubitului conducător? Eu înţeleg că după puturoşii, somnoroşii, căpuşele care sug sângele meu de român, a se citi parlamentarii cu instituţia lor cu tot, după armata asta care are pensii şi salarii nesimţite (mai bine am renunţa la ea), după profesorii care "scot" tâmpiţi, dar eu îi plătesc pentru altceva, după judecătorii care dau sentinţe la comandă (a cui, oare?), după jurnaliştii împuţiţi cu "mogulii" lor cu tot, ce mai domne, nimeni nu-l merită pe bunătatea şi capacitatea asta de om, a venit acum şi rândul partidelooooor!
Ştiu deja, ca bun român, că PSD e plin de comunişti mai noi şi mai vechi, PNL e plin de oligarhi, celelalte partide sunt ca şi inexistente, boooon! Ne frecăm frumos pe mâini, declarăm şi PDL plin de bolşevici şi avem gata motivul să desfiinţăm tot ceea ce se cheamă partid politic. România nu are nevoie de instituţii democratice, nu are nevoie de intelectualitate, nu are nevoie de partide politice. Are nevoie doar de domnul preşedinte Traian Băsescu!

Nu am nici o clipă îndoiala că aşa ceva se va întâmpla; acum mecanismul a pornit şi îmi dau seama că TB va sacrifica şi PDL (aici aş citi partidele politice) pentru a arăta românilor că doar de El au nevoie. Se rezolvă şi faptul că nu mai are dreptul să candideze peste ... na, că am uitat cât naiba e un mandat, ptiu! Şi se rezolvă şi viitorul politic al Elenei. Care Elena? Ghiciţi!

"Rusia lui Putin" s-a scris. Autor decedat. Cine va scrie "România lui Băsescu"? Vă asigur că merge cu funcţia copy-paste!

2010-04-13T08:58:00.009+03:00

Revin cu "Rusia lui Putin" şi citez câteva fragmente care se lipesc foarte bine şi la noi. Nu că restul faptelor din carte ar fi mai puţin semnificative, dimpotrivă!
Fragmentele citate vorbesc atât de comportamentul din campania electorală al lui Putin, cât şi despre despre cel de după "înscăunare".

"Nu au fost desconsideraţi doar reprezentaţii partidelor din opoziţie, ci chiar conceptul de opoziţie. Putin nu a făcut nicio promisiune pentru linia politică viitoare şi a nesocotit orice fel de campanie. În schimb, la fel cum se proceda în regimul sovietic, a fost prezent în fiecare zi pe ecranele televizoarelor, în timp ce primea la Kremlinul lui înalte oficialităţi şi împărţea sfaturi competente despre cum trebuie conduse ministerele sau departamentelede care răspunde fiecare".

"S-a purtat exact ca Stalin. A fost şi el «prietenul tuturor copiilor» şi «primul fermier al naţiunii», «cel mai bun miner»", «camaradul tuturor atleţilor» şi «cel mai bun producător de filme»"

"Mai întâi, un cerc îngust lansează din zbor nişte informaţii. În Rusia de astăzi, aceştia formează elita politică a capitalei. Scopul vizează sondarea reacţiilor faţă de o anumită linie politică. Dacă nu există reacţii sau ele sunt lipsite de consistenţă, totul este în ordine. Putin poate să-şi promoveze metodele în continuare, să-şi răspândească ideile sau să procedeze cum crede de cuviinţă, fără să fie obligat «să-şi păzească spatele»".

"Putin a continuat să-i muştruluiască la televiziune pe birocraţii cu funcţii înalte. Este postura în care îl vedem de obicei, fie primind rapoartele oficialităţilor în biroul său de la Kremlin, fie făcând praf pe cineva în cadrul unui monolog"

"Îmi displace acest om pentru că nu-i plac oamenii. Ne dispreţuieşte. Ne percepe ca pe un mijloc de a-şi atinge propriile scopuri, de a obţine şi a păstra puterea personală, atât şi nimic mai mult."

(Fragmentele sunt citate în ordinea apariţiei lor în carte şi fac partea din, să-i zic, o încercare a Annei Politkovskaia de a arăta de ce nu-i place Putin.

Renunţ să mai citez şi despre metodele de manipulare a justiţiei şi presei, despre modul cum se formează siguranţa că nimic nu te poate atinge, acolo la (Cotroceni) Kremlin; intenţia mea a fost să provoc câţiva oameni să citească.

De ieri, de astăzi, dintotdeauna

2010-04-11T10:14:00.015+03:00

Am citit în ultimele zile Jurnalul rusesc şi Rusia lui Putin ale Annei Politkovskaia. Chiar de la primele pagini ale Jurnalului, neliniştea care a început să mă zgândăre se pare că ar avea un nume: mecanism de instaurare a dictaturii.

Practic nu există diferenţă între ce descrie femeia asta, pe care au închis-o de mult între patru scânduri (pe 7 octombrie 2006, cadou lui Putin de ziua lui), legat de modul în care se desăvârşeşte corupţia şi se formează oligarhia în Rusia şi modul în care se întâmplă asta la noi. Falimentări forţate, aşa-zise privatizări, taxe (a se citi mită sau şperţ cum scrie ea în carte), reglări de conturi în cele mai odioase moduri, discreditarea opoziţiei, parlamentului, puterii judecătoreşti, debarasarea de anumiţi colaboratori, alcătuirea unui aparat de securitate aservit etc.!
Toate sub "înaltul patronaj" al preşedinţilor, la ei Putin atunci, la noi Băsescu, atunci şi acum şi în vecii vecilor, amin! Citind, aveam impresia că vorbeşte despre tot ceea ce-i pe plaiurile mioritice, cu păstorii noştri autohtoni.
Sigur că există elemente în plus la ruşi, ei sunt federaţie, au tot felul de naţii pe acolo, cărora le pot pune în cârcă aşa-zise manevre teroriste, pentru ca apoi să se poată manifesta autorităţile ruseşti, cu tot ce ştiu ele a face în materie de represiune. (Aici nu vreau să spun că la noi nu ar exista represiune comandată).
De fapt, aşa cum spuneam, încă de la primele pagini ale Jurnalului, mi-a fost clar că modelul în viaţă al preşedintelui nostru este Vladimir Vladimirovici. Şi asta n-o să mi-o poată scoate nimeni din cap!
Vă recomand şi vă invit călduros să citiţi măcar Jurnalul; în felul acesta o să vă pierdeţi definitiv speranţa (la fel ca şi mine) că în România, patru ani de aici încolo, vom evolua vreun pic.

Despre cărţile Annei Politkovskaia voiam să scriu oricum pe blog, cândva; am şi vorbit cu oameni cărora le-am recomandat să le citească. Ceea ce s-a petrecut ieri cu nefericiţii polonezi, amintindu-mi şi de Katyn, mă întreb încotro se îndreaptă lucrurile totuşi?

Fugit ... (Virgiliu)

2010-04-10T11:48:00.003+03:00

În ziua de Paşti vorbeam la telefon cu buna mea prietenă Dana, care îmi povestea cât este ea de încântată de cei doi pomi înfloriţi din faţa ferestrei. În mintea mea a fost atunci ceva de genul "ia uite, bre, la Constanţa au înflorit piersicii!"

Astăzi, la o săptămînă după discuţia cu Dana, stau şi mă uit pe fereastră şi văd că în grădina de vizavi deja se scutură pomii de floare. Tot unul cu flori albe şi unul cu flori roz, ca la Constanţa.

Nu-mi rămâne decât să trag concluzia că am început să mă uit iarăşi, foarte superficial în jurul meu. Iarăşi nu-mi las răgazul de a urmări firul ierbii cum creşte; iarăşi sar din autobuz direct în metrou şi dau fuga acasă, ca să ... ce? Începe iarăşi să-mi alunece firul timpului din mâini? Să nu mai fiu în stare, iarăşi, să-mi ţin socoteala timpului pierdut?

Lalele, laleleeeee

2010-03-26T12:29:00.016+02:00

Credeam ca le-am aflat pe toate în materie de furat flori.
Ştiam de învechitul obicei de a fura flori din cimitire, după câte o înmormântare pricopsită (sau la mine în sat, unde încet-încet, tineretul se "deşteaptă" şi face şi el ca la oraş), apoi mai era faza cu îndrăgostitul imberb, care, bătut în cap de soare pe aleile vreunui parc, rupe din strat o floricică pe care i-o prinde fetei în păr (s-ar putea ca asta să fie şi mai invechită); ce mai încoace-încolo, s-ar putea ca fiecare dintre băieţii noştri să fi păcătuit la modul ăsta o dată în viaţă.
Dar nu!

Ce am văzut astăzi de dimineaţă ţine de altceva şi iar îmi pare rău că nu port cu mine un aparat foto!
Aşadar, pe la 6.45 eram în 131 (aţi ghicit, în drum spre preaiubitul meu loc de muncă) şi tocmai mă concentram să zic în gând o rugăciune, în trecere pe lângă biserica aceea de vizavi de benzinăria de după Gara Băneasa (cred că e şi ambasada Palestinei pe acolo, sau ceva de genul asta), când, pe ce-mi pică ochiul Ninettei? Pe cetăţeanul, altfel domn bine, care fura floooori! Dar cum? Probabil ieşise să plimbe câinele pentru că zburda un d-ăla bălos (scuze, n-am nimic cu animalele, dar mă încurc întotdeauna cu rasele de câini) prin preajmă. Iar dumnealui, cetăţeanul, cu un instrument de săpat mai micuţ, lăsat pe vine, extrăgea din stratul cu lalele plantate zilele trecute de brava municipalitate, răsaduri mici, neînflorite şi le băga într-o pungă de plastic. Azi, în Sfânta Zi de Vineri! (Are şi el dreptate, ieri au fost Blagoveşteniile, mâine e sâmbătă, numai bine de răsădit!)

Am trecut în oarecare viteză cu autobuzul care pleca din staţie şi mi-am rostit întrebarea către Bolta Cerească: ce fel de oameni suntem noi, românii, Doamne?

Tocmai ce mă terminasem de produs aici, că citesc următoarele.

Sugestie (da, nu mă las!): să se interzică accesul cetăţenilor în oraş! Nu, domnule Boc? Şi v-ar costa şi mai puţin, aţi reuşi să redresaţi şi dvs. bugetul, că nu se mai roade asfaltul, nu se mai aruncă gunoaiele peste tot şi nu mai fură cetăţenii florile şi nici bordurile (deşi aici e chestiune fragilă, că putem băga falimentul în unele organisme producătoare de borduri). Sau invers, daţi-ne drumul în grădinile Cotrocenilor. Nu spun de ce!
În rest, continuaţi cu educaţia şi educarea naţiei de la OTV!

Tristeţi!

2010-03-23T08:36:00.005+02:00

Chiar sunt tristă!
Mi-e groază când văd cum mor oameni tineri în jurul meu. Şi nu mă consolează cu nimic când aud că Dumnezeu îi cheamă pe cei pe care El îi iubeşte.

Sunt tristă pentru că nu mă uit la ştiri, nu citesc prea multe ziare şi că nu-mi ştiu cu precizie "datele sângelui", ca să zic aşa.
Ieri, pe pagina online a Jurnalului Naţional am aflat că se caută donatori de sânge A II, Rh+; mă gândeam că "Ia uite domnule, eu am A II, dar Rh-!"

Astăzi de dimineaţă am aflat că a murit Mile Cărpenişan.
Şi tot astăzi de dimineaţă m-am învrednicit să mă uit pe plăcuţa mea de identificare ca să văd că am A II, Rh+.
Nu ştiu ce aş fi putut face, dar gândul că aveam "instrumentul" potrivit şi n-am făcut nimic e împovărător!